martie 2011


Fără îndoială că, unii oameni au un nume predestinat.  Când spui „Flora” şi mai adaugi şi „Mărgărit” pe deasupra, nu poţi avea în largul privirii decât, ceea ce sugerează aceste cuvinte. Un câmp nesfârşit cu flori de toate neamurile şi, printre ele, presărate, mărgărite ori mărgăritare, ori mărgăritărele, după imaginaţia şi placul fiecăruia.  Adeseori am luat cunoştinţă de versurile ei sensibile, gingaşe, cât se poate de feminine, de scriitura ei parcă sculptată  în filigran,  ori ţesută cu fir de aur într-un goblen. Miniaturi, bijuterii, broşe superbe de atârnat la inimă.

Mărturisesc că, lecturând în linişte genul acesta de vers, confesiv, intimist, am ciudata senzaţie că autorul/autoarea a scris doar pentru mine. Şi dintr-o dată devenim prieteni. Versurile ei sunt şoapte  dulci îngânate cui doreşte să asculte.  Iar dacă se izbesc de ziduri, ele se întorc înapoi, nu se pierd. Şi din reverberaţiile lor, poţi auzi frânturi melodice, ecouri dulci  care-ţi stăruie în auz multă vreme. E darul Florei pentru oameni. Dar rostit în taină, ca şi când ar fi destinat unei singure persoane. Şi aceea eşti tu. >>>>

Reclame

În spaţiul mirific transilvan, vatra dacilor liberi, poeţii nu se dezmint: ei scriu cu sângele cuvintelor inscripţii pe piatra de hotar. Cuvinte nemuritoare care-şi sapă singure tranşeele şi se adâncesc în inimile celor care le trăiesc şi le caută. Astfel de cuvinte, (ne)preţuite stau azi mărturie despre un timp şi un loc numit Acasă. Un loc unde te întorci mereu ca să poţi să pleci iar şi să revii împins de arşiţa dorului. Oamenii locului, deşi sunt aidoma celorlalţi, au ceva special: o sfântă nevoie de înalt, de curat, de frumos, de adevăr şi de comuniune.

Pentru un eventual bilanţ provizoriu, compus din aproape o mie de poeme, Nicolae Băciuţ şi-a alcătuit  ANOTIMPUL DIN COLIVIE, o antologie de autor  bine structurată, urmărind meandrele inspiraţiei şi aşezându-le, după un eşafodaj propriu. Ai zice, O mie şi unu de poeme, precum basmele Sheherazadei, menite să amâne sine die sentinţa implacabilă pe care o primise, astfel că ea este nevoită să inventeze. Stare de graţie care a dus la cea mai frumoasă colecţie de basme orientale nemuritoare. >>>>

Din poemele volumului de debut al Veronicăi Fibişan, Privind toamna prin gaura cheii (2010)*, distinsul Receptor reţine inspirate note de pastel al periferiei burgului de câmpie, unde «îngenunchează toamna» şi unde timpul «creionează, vastă, o lume de mister», unde «stropi de ploaie urcă / din baltă, în cer…» (Înapoi, p. 6), unde plouă sicriul, dar nu arhicunoscutul sicriu din poemul simbolist-bacovian, de plumb, ci unul „aerian“, ca în proza paradoxistă a lui Dumitru Ra-du Popescu, sicriu în care «doi îngeri bat din aripi / prin aerul neclar de viu», în vreme ce «oraşul tresare în somn – / şi el e un somn / ale cărui mustăţi / gâdilă amurgul…» (Plouă, p. 7). Poeta evadează din soresciana dramă de întemeiere a paradoxismului, Iona (1968), într-o blândă oximoronizare a realului interogativ-adolescentin, unde «ora-şul (e) înghiţit / de balena albă a întunericului» (Altundeva, p. 10), spre a ajunge la un ecou-răspuns arghezian, cu tremurătorul suflet al „interlocutorului“ din auriculul stâng, «acum, / într-un alt etern, / în-tr-o altă poză / atârnată strâmb / pe zidul înflorit de mucegai» (ibid.). >>>>

Fără îndoială că, un pelerinaj în Ţara Sfântă constituie pentru orice creştin, o experienţă covârşitoare, aşa cum, pentru orice musulman, există năzuinţa şi chiar obligativitatea morală înscrisă-n Coran,  de a vizita, măcar o dată în viaţă, Mecca, piatra dreptunghiulară, unde a pus piciorul pentru a se înălţa la cer, Mohamed, profetul lui Alah, piatră înnegrită de săruturile celor 14 secole de pelerinaj ale musulmanilor.

Cel care are şansa să ajungă, însă, în Ţara Sfântă, aşteaptă schimbări spectaculoase în conştiinţa sa, în suflet şi inimă, traduse apoi în faptă. Mai aşteaptă să fie părtaş sau măcar martor la una-două minuni petrecute în preajma lui sau chiar el să fie protagonistul. Orizontul de aşteptare nu se opreşte aici. Alţi creştini vor să admire locurile pur şi simplu, sau să-şi mai adauge în palmares, încă o ţară vizitată. >>>>

Nicoleta Ifrim este o tânără scriitoare, autoare a trei volume de proză scurtă şi a unuia de teatru şcolar. Câştigătoare a mai multor premii literare. O prezenţă discretă în lumea culturală buzoiană. Dascăl şi părinte. În condiţiile crizei materiale a învăţământului a găsit resurse financiare să tipărească o lucrare metodico-ştiinţifică intitulată „Metodologia şi tehnologia instruirii” (Editura Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010), în scopul cunoaşterii conţinutului ei de cât mai mulţi profesori.

Pentru a-şi face meseria, un cadru didactic ţine aproape de sufletul său un număr oarecare de opere ştiinţifice. Pe lângă acestea el citeşte şi altceva, ducându-se singur într-un fel de studiu captiv ca suport pentru uzanţa profesională. Lucrarea în 6 capitole se bazează pe observaţiile proprii, ca şi pe o bibliografie restrânsă, fiind din acest punct de vedere ce te-ai aştepta să fie şi ceva mai mult: simplă, clară, chiar utilă. Parcă prin fiecare secţiune răzbate ecoul sălii de clasă. Într-o perioadă tulburată de reformă, ea cedează modelului clasic de instruire. >>>>

La câţiva ani după Revoluţie, când peste ţară încă mai viscolea ca odinioară cu crivăţ rămas de pe vremuri, drumurile mele politice, născute din dorinţa de a organiza mişcarea liberală din România, m-au purtat şi pe la Piatra Neamţ, oraş dinspre care venea în fiecare primăvară suflul curat şi puternic al unui festival internaţional de teatru şi de unde au plecat spre scenele centrale ale ţării actori ce-au făcut din meseria lor o cale regală. Şi tot acolo auzisem că locuieşte un scriitor ale cărui cărţi, citite în anii ’80, prin personajele lor „furioase” iubind mai degrabă tandru decât tumultuos, prin atmosfera de uzină din cele câteva pagini unde cuvântul de ordine era „noi muncim, noi nu gândim”, dar mai ales prin curajul care încă mai răzbătea dintre rândurile rămase în urma foarfecelor cenzurii, îmi înseninaseră multe ore de lectură şi-mi întăriseră încrederea că spiritul liberalismului nu poate fi înfrânt de nici un fel de dictatură. >>>>

În contextul actual al literaturii române, când literatura pentru copii şi tineret resimte acut nevoia unor noi scrieri, dedicate publicului de vârstă fragedă, Gheorghe A. Stroia lansează deja câteva cărţi destinate acestora: „Pledoarie pentru inocenţă ”( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) – Proză şi poezii tematice şi lucrarea „De vorbă cu o…minune ” – Poveşti pentru copii cuminţi. Lucrarea este alcătuită din patru volume, din care au văzut lumina tiparului primele două: „De vorbă cu o…minune” – vol. 1 ( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) şi „În braţele bunicului” – vol. 2 ( Editura Optima, Iaşi, 2010 ) – volum care a obţinut deja premiul I la concursul naţional de literatură „Visul” (Orăştie, 26 septembrie 2010). Poveştile sunt de tipul proză scurtă, fiecare volum conţinând o poveste mai amplă („Domniţa de Mărgăritar” – vol. 1 ) sau un basm („Puterea dragostei” – vol. 2 ). >>>>

Pagina următoare »