31 Iulie 2007 – ELENA FECIORU-SCÂNTEIOARĂ: „TRISTEŢI TĂMĂDUIND CUVINTE“, Editura „Macarie“, Târgovişte (Victor Sterom)

„Ani şi ani, Elena Fecioru-Scânteioară a reprezentat judeţele Dâmboviţa şi Prahova la diferite Festivaluri de literatură. A fost astfel premiată, iar în anul 2002, la Stănija (Hunedoara), obţine Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate. Versurile din acest volum sunt simple, dar câştigă prin mesaj.“ (Mihail I. Vlad, fn nota editorului). Să fie ambiţia de a-şi vedea numele scris pe o copertă sau şi talentul? Vom constata citindu-i cartea. Când spui: „Sub povara neostoitelor clipe genele caută îmbrăţişarea odihnitoare a somnului“ sau: „Sufletul, candelă de privighere aşteaptă îmbrăţişarea apusului’, este vorba de poezie şi, implicit, de talent. Astfel, autoarea „mângâie“ fiecare clipă care-i atinge destinul. Scăldate în lumina blândă a dragostei de viată şi de vers, sau în aburii melancolici şi nostalgici ai clipelor de împlinire spirituală, poeziile-multe scrise în ritm şi rimă rezidă în matematica ori paradigma „tristeţii“ care – aici – nu fac altceva decât să „tămă-duiască“ mişcătoarele culori ale cuvintelor – braţe de curcubeu ce-i „cântă“ şi încântă infinitul, atestând o sensibilitate autentică.

„Şi-alunecă pe valuri cu zânele măiestre/ Din lac, adună luna când e cuprins de vrajă/ Şi-o dăruie acelor ce-n gânduri au ferestre/ Să-i soarbă strălucirea din harul său divin/ De pretutindeni, parcă, ferestre larg deschise/ îmbrăţişează muza cuvintelor de flori/ Triumfă veşnicia în candele aprinse/ Şi ard rădăcina de spin otrăvitor.“ (pag. 33).

Parcă văd în acest fragment de poem „tristeţea“ privirilor eminesciene. Osmoza dintre om şi natură, cântecul înfiorat de logodnă al vieţii şi-al dorului de viaţă, limpezimea vădită a limbajului, frusteţea si credibilitatea fac din poeziile Elenei Fecioru-Scânteioară o sărbătoare tulburătoare, în zonele (mai) lăuntrice ale sufletului ei descoperim iluminări profunde, propunându-ni-le ca înfloriri ale dorinţei de împlinire. În fine, aceste poezii prelungesc gestul adevărului simplu, dincolo de graniţa convenţionalismului – în apele (mai) adânci ale cunoaşterii.

„De-atâtea aşteptări mi-i părul nins/ Destroieriesc poveri sub ochiul plâns/ Doar amintiri se zbat sub ghiocei/ Că-n aşteptări s-au stins toţi anii mei./ Trecut-au primăveri pe lângă geam/ Mireasma lor nu mi-a-nflorit pe ram/ Mi-a strâns ninsori din anotimp impus/ Speranţe pier, degeaba-i ochiul plâns./ Degeaba-mi strigă sufletul pribeag/ Ecoul răstignit se-ntoarce-n prag/ Degeaba-mi cântă dorul de vioară/ Destinul surd, e sterp de primăvară./ Degeaba-am strâns a boabelor durere/ Căci ochiu-mi zace sterp de mângâiere/ Singurătăţi tronează peste soartă/ Degeaba-mi trece dorul pe la poartă./ Sub lacăt greu, cernita mănăstire! Mă-nchise-n aşteptări şi amintire/ De-or trece primăveri pe lângă geam/ Sub ochiul plâns vor troieni un ram“. (Sub ochiul plâns).

VICTOR STEROM