Fără îndoială că, unii oameni au un nume predestinat.  Când spui „Flora” şi mai adaugi şi „Mărgărit” pe deasupra, nu poţi avea în largul privirii decât, ceea ce sugerează aceste cuvinte. Un câmp nesfârşit cu flori de toate neamurile şi, printre ele, presărate, mărgărite ori mărgăritare, ori mărgăritărele, după imaginaţia şi placul fiecăruia.  Adeseori am luat cunoştinţă de versurile ei sensibile, gingaşe, cât se poate de feminine, de scriitura ei parcă sculptată  în filigran,  ori ţesută cu fir de aur într-un goblen. Miniaturi, bijuterii, broşe superbe de atârnat la inimă.

Mărturisesc că, lecturând în linişte genul acesta de vers, confesiv, intimist, am ciudata senzaţie că autorul/autoarea a scris doar pentru mine. Şi dintr-o dată devenim prieteni. Versurile ei sunt şoapte  dulci îngânate cui doreşte să asculte.  Iar dacă se izbesc de ziduri, ele se întorc înapoi, nu se pierd. Şi din reverberaţiile lor, poţi auzi frânturi melodice, ecouri dulci  care-ţi stăruie în auz multă vreme. E darul Florei pentru oameni. Dar rostit în taină, ca şi când ar fi destinat unei singure persoane. Şi aceea eşti tu. >>>>