05 Aprilie 2007 – ION D. SÎRBU: „Un deget pe o rana „, ed.Fundatiei Culturale I.D. Sirbu, 2006 ,editie de Dumitru Velea (Al.Florin Tene)

Riscurile recuperării unor articole „despre plastică”, semnate de-a lungul vremii de I. D. Sîrbu în presa timpului său, se înşiră între academism şi o fugă „eseistică” după paradoxuri. Pentru a demonstra că adevărul se află la mijloc, cunoscutul scriitor Dumitru Velea a purces, de peste douăzeci de ani, la muncă de cercetare ştiinţifică, pentru a recupera publicistica autorului romanului testamentar ,Adio, Europa!”.

Astfel, Dumitru Velea scoate volumul VI al publicisticii fiului Petrilei, „Un deget pe o rană”, Editura Fundaţiei Culturale „I. D. Sîrbu”, Petroşani, 2006, cu o „Postfaţă” semnată de îngrijitorul ediţiei.Volumul cuprinde 18 articole despre plastica contemporanilor săi, publicate de I. D. Sîrbu în revistele: „Ramuri”, „Steagul Roşu”, „Caietul-program al Teatrului Naţional din Craiova”, „Telegraful Român”. „înainte”, apărute în perioada 15 februarie 1968 şi 15 iulie 1989, inclusiv „Fragmente”, inspirate de graficiană Suzana Fântânaru, şi predate lumii tiparului de aceasta în revista „Orizont” nr. 3 (1382) din 20 martie 1995, după trecerea în nefiinţă a autorului.„Postfaţa”, semnată de Dumitru Velea, este un studiu amplu şi aprofundat despre viaţa zbuciumată şi opera lui I. D. Sîrbu, autor ce „a scris mai mult despre sine şi epocă”.

De aprecierile lui I. D. Sîrbu s-au bucurat plasticienii: Ladislau Schmit (prietenul său din Valea Jiului), Victor Pârlac, Gabriel Bratu, Elena Berindeanu, Dan Cioca, Suzana Fântânaru, Mihai Trifan, Eustaţiu Gregorian, George Vlăescu, Viorel Penişoară-Stegaru, Vasile Buz. De „pana” autorului „Frunzelor care ard” s-au bucurat şi tinerii plasticieni: Rusu Grigorian, Mircea Novac, Sorin Novac şi Marcel Voinea, dovadă că autorul excelentei teze de doctorat „Funcţia epistomologică a metaforei” (1947), avea timp să se aplece cu înţelegere şi tact pedagogic şi asupra lucrărilor tinerilor, care-l făceau „părtaş la bucuriile simple ale luminii şi culorii”, ce înseamnă, indiscutabil, „un favor şi o recompensă”.Această „recuperare” a publicisticii despre plastică a lui I. D. Sîrbu, care nu se dovedeşte a fi completă, până la proba contrarie, este practic o antologie tematică dintr-un autor, formă modernă a crestomaţiei: antologia e o alcătuire ce trece sub tăcere în aceeaşi măsură în care afirmă. în forma ei generalizată, ea cuprinde ceea ce Curtis numeşte canonul unui om într-o epocă, în domeniul ce-i formează obiectul.Ceea ce face Dumitru Velea, prin ediţiile succesive din opera lui I. D. Sîrbu, este un instrument riguros al unei literaturi mature, ferme, deschise, un semn de democraţie a culturii, ce vine în contradicţie flagrantă cu ediţiile selective, care sunt sindromul elegant al cenzurii. In încheierea succintelor mele rânduri, doresc să remarc consecvenţa lui Dumitru Velea de a aduce în contemporaneitate atât teatrul lui I. D. Sîrbu (cu care a avut relaţii de prietenie), dar şi publicistica acestuia, inclusiv perpetuarea memoriei prin acurateţea activităţilor Fundaţiei Culturale, care-i poartă numele, înfiinţată şi condusă de inimosul Dumitru Velea.

AL. FLORIN ŢENE