O CARTE PE ZI

Pentru prima oară, o carte a gânditorului şi viului întru Duh, eruditul Florin Paraschiv – beneficiază (în sfârşit!), datorită unei edituri, de o copertă pe potriva conţinutului ideatic: Madona cizelându-şi pruncul, în faţa a trei martori, de Max Ernst. Ironia teribil-cosmică a siluetelor plastice – se grefează pe un fond interpretativ de gravitate aproape tragică.

Eseistul bonom-histrionic, care, în trecute cărţi, sărea, cu agilităţi de trapezist şi patinator stelar, de la o idee la alta, de la o sugestie la o explozie de revelaţii-artificii – a devenit, acum, atât de matur şi de meditativ-introspectiv, sistematic şi ritualic în demersul său scriptic – încât se păşeşte, prin cartea sa, încă de la primele pagini – în vârful picioarelor. Cel ce năucea-zăpăcea, prin sclipitoare acrobaţii speculative – acum : a-contemplă, b-zăboveşte revelator şi tălmăcitor al semnelor ascunse din comportamentul uman-terestru, în pagină, în istorie şi anistorie – c-traduce texte fundamentale (majoritatea, inedite)ale Lumii (Akinari – Capişonul albastru, Vladimir Nabokov – Poveste despre mama mea gâsca, Roger Caillois – Narvalul şi licorna, Balzac – Iisus în Flandra, Thomas Mann – Pastorul Niemöller, Friederich Nietzsche – Fragmente de sacru etc.), d- ocoleşte rodnic şi plenar textul cu tot mai puţine digresiuni şi cu tot mai copleşitoare (auto)interogaţii, cu care-l face gelos chiar şi pe teribilul Sfinx. Lucrarea lui Florin Paraschiv devine, astfel, în multe locuri, autentic demers hermeneutic, aplicat, deopotrivă, asupra semnelor mistice ale Cărţii şi asupra semnelor Lumii. Asupra Destinului Omului, în Univers. Fie el mioritic ori buddhist-anamnezic.

Un eseist nu trebuie să aibă niciodată dreptate absolută – ci să provoace cât mai multe spirite cititoare, spre a le salva-învia. Asta şi face actuala serie de eseuri paraschiviene, care nu mai păstrează aproape deloc impresia de texte “teziste”, improvizate şi colaţionate, din unele opuri precedente. Este evidentă, prin interiorul oglinzii-text – concentrarea, tot mai încruntată, tot mai inspirat-preocupată, a autorului ei, de a urmări un fir profund şi o argumentaţie cât mai strânsă şi mai revelatorie. Dar şi mai dureros-problematizantă. Căci Florin Paraschiv, scepticul temperat, înţelege tot mai clar că scepticismul nu e deloc o atitudine conjuncturală, o “modă”, o mască, un exhibiţionism intelectual – ci singura atitudine-fantă de privire (şi viziune) prin care poate fi urmărit Jocul Secret al Peştelui Mistic din Adâncul Lumii (cu cât mai modernă, cu atât mai ceţos-semantizată). Şi, la un moment dat, pentru a deveni credibil în discursul său, revelator de adâncuri nereperabile decât de către INIŢIAT – eseistul de valoare ADERĂ LA OPINIE. Devine, dacă nu partizan, cel puţin RESPONSABIL DE OPINIE. Pentru prima oară în eseistica sa (una de valoare cel puţin naţională), Florin Paraschiv aderă şi se încruntă, responsabil: deci, provoacă la cub, pe lectorul “inocent”, sau pe cel prihănit sacru de Idei.

Dacă ultima sa carte voluminos-plenară, România – în disperare temperată (Zedax, Focşani, 2001), se cantona în zona problemelor metafizice ale ethosului / etnosului valah – noua sa carte – 186 de pagini (după opinia noastră, cea mai profundă şi mai unitară lucrare, de până acum, a lui Florin Paraschiv) ridică ştacheta ideilor până la nivelul spiritualităţii planetare: toate cele 25 de texte(eseuri, dar şi traduceri, prezentate şi comentate cu maximă acribie de Hermesul Vrancei) , într-o înlănţuire profund-preocupată, evidentă pentru oricare cititor cât de cât atent – ridică problema confruntării creştinismului planetar(e drept, stadiul cel mai înalt-spiritual la care se poate ridica planeta spirituală-Pământ) – cu celelalte religii planetare, în special buddhismul(indian, chinez ori zen-japonez).

Florin Parachiv are dreptate: Biserica Creştin-Instituţionalizată refuză să recunoască, în celelalte religii(chiar şi în cele artificiale şi comandate – tip New Age – cf. Îngerii istoriei – un mesianism bine temperat: în definitiv, orice curent spiritualist, sugerează fin Florin Paraschiv, este o luptă a lui Iacov cu Îngerul, Elohim ori ba – confruntare şi, eventual, acordare a omului cu sine – p. 158), treptele necesare de evoluţie spirituală către creştinism, fără de care trepte misiunea Creştinismului pe planeta spirituală Pământ nu se poate realiza, conform teleologiei creaţiei lui Dumnezeu. Al iudeo-creştinismului. Şi de aceea, probabil, stările de confuzie şi de conflictualitate, fizică şi metafizică, ale istoriei omenirii – mai cu seamă în ultimele secole. Iezuitismul (jesuita=un alt Iisus)catolic al lui Ignaţiu de Loyola(Contrareforma), cu Exerciţiile sale spirituale – deşi cu merite spirituale incontestabile – şi Florin Paraschiv îl aduce martor pe preablândul N.Steinhardt:”iezuiţii s-au constituit perpetuu în aripa liberă şi progresistă a Bisericii Romane” – p. 63 – n-a reuşit să rezolve conflictele ireductibil-spirituale nici măcar în Biserica Romană! – ba, mai mult a învrăjbit lucrurile, aducându-şi, în nume, peiorativul:”un fals Iisus” – şi renumele de spirit pervers, răstălmăcitor perfid etc. Şi asta, pentru că nici măcar iezuitismul, deşi mult mai profund creştin(în contextul Bisericii Vestului) şi deschis spre planetarismul gândirii-simţirii, întru Animus şi Anima – spunem noi, n-avea toleranţa înţeleaptă şi dreaptă, a asimilării nu doar a Ortodoxiei – ruseşti(Dostoievschi) ori greceşti(a mult prea cezaricului Bizanţ şi a“Grigoriilor”) – ce să mai spunem de Ortodoxia mioritică! – ci a întregului spaţiu-trup spiritual, mistic-comun, al Eurasiei Mistice(în care metempsihoza, tehnicile de concentrare spirituală, identitatea esenţială a zalmoxianismului, creştinismului, essenian-ismului, a brahmanismului şi buddhismului indic, apoi chinezesc – precum şi a Hyperboreei-Ultimei Thule-Grădină a Hesperidelor – produc un loc geometric al spiritualităţii umano-terestre). Pericolul totalitarismelor – negre, brune sau roşii – nu a trecut şi nu vine, paradoxal, de la politic spre social – ci se produc blocaje şi “inundaţii” laterale ale maleficului spiritual, provocând, drept consecinţe, revărsări “retroactive-retrospective”, tumultuoase şi distructiv-ucigaşe – din pricina refuzului de conştientizare a identităţii spirituale a Bisericii de Zid cu Divinul Mântuitor . De aceea Führerii lumii sunt ades străbătuţi de gânduri sinistre, precum Hitler, după 1933, când poate îndrăzni(!) să mediteze la fondarea unei “solide <<Biserici Evanghelice Germane>>(n.n.:!!!) – părându-i-se o soluţie de contrapondere în faţa iritantei cerbicii a catolicismului minoritar” – p. 148 (chit că experimentul nu i-a prea reuşit… – dar nu asta contează, din punct de vedere spiritual!). “Tronul şi Altarul” nu mai semnifică ombilicul unitar-spiritual al lumii – cum va fi fost în vremurile evocate de Vasile Lovinescu(funcţia sacrală a regilor antici: rex et pontifex) – iar “<<secretul mesianic>> al lui Christ>> – p. 132) nu mai acoperă decât vag pericolul “anvizajat” de Balzac(Balzac, Iisus în Flandra – p. 130) “ca mobilizarea lui Dumnezeu, a Evangheliei şi a Bisericii să servească numai reprimării”-p.131 (la final şi început de milenii, observăm cu stupoare reversibilitatea istoriei: S.U.A. redescoperă Cruciadele!!! – se descoperă ca a nu ştiu câta Romă! – când vor să-şi justifice invaziile din Orientul Mijlociu[1991-2003], iar Ortodoxiei sârbeşti , pe care o bombardează de Paştele 1999, îi lansează, prin bombe ucigaşe, mesajul, în atare circumstanţe, de un cinism fără limite :”Paşte fericit!”…)

Hristos-Lumina Lumii – paradoxal! lăsat pe dinafara Lumii, ca un intrus ciudat, irecognoscibil în faptele de civilizaţie – şi producându-se, astfel, reacţii de tip Nietzsche – pe care înţeleptul Florin Paraschiv îl apără cu adâncă înţelegere şi-l traduce : Friederich Nietzsche – Fragmente de sacru, p. 168 – dar şi reacţia globalistă New Age, prin teosofia lui Hélène Blavatsky-Alice Bailey, ori antroposofia-rozicrucianism – ba chiar aşa-zisul “terorism”, din partea Islamului etc. ). Până şi democraţia a devenit exclusivistă – de un autoritarism, miopie şi agresivitate, socială şi spirituală – revoltătoare şi suspecte – ceea ce a produs: a-compromiterea creştinismului, ca soluţie euro-atlantică, în zona soteriologic-planetară – b-amânarea revelaţiei “o Turmă şi-un Păstor” – şi c-compromiterea şanselor ca Hristos să-şi recunoască Turma, în acest Babel al turbulenţelor spirituale, al proteismului halucinant, împrumutat de diferitele curente spirituale, pentru a scăpa de dictatura (mult prea laicizată şi istoricizată), a crizei creştinismului-instituţie. Evident, şi cauza Ortodoxiei Româneşti este pusă în discuţie de îngrijoratul profet-eseist – dar cu acele infinite nuanţe vizionare, care ar trebui să facă din cartea lui Florin Paraschiv un autentic îndreptar spiritual al oricărui om terestru, în general – şi român de bună-credinţă, în special. Modul alchimic, deci deloc specios, în care este tratată ideologia autentic-legionară – cf. Către chipul adevărat al lui Vasile Voiculescu, p. 9 – diferenţiind-o categoric de nazism şi fascism (şi, evident, de comunism!) ar trebui să-i facă să roşească pe mai toţi (pretinşii) istorici şi chiar pe unii teologi români.

Valoroasa, din toate punctele de vedere, carte a lui Florin Paraschiv – începe şi se termină, practic, sub semnul etern-mistic al OULUI ORIGINAR – între Increat şi personanţă(Oul lui Brâncuşi)-p.7, şi, respectiv, Oul Varanhei – p. 155 – sugerând, cu suavitate ironică şi îngrijorată, degradările groteşti ale polisemnificaţiilor mitice, în modernitate, ale OULUI (de la de la Oul-Graal-Smarald Luciferic-Omphalos, al “Medioevului” – la ifosele “dacomane” ale prezentului snob, sfertodoct, dar tupeist:”Timpul poeţilor-prunci nu se cuvine a ofensa prea de tot durata sacră, mai ales pe cea sanskrită…”-p.156). Cele trei ultime capitole de facto ale cărţii sunt, mai curând, semnale de avertisment asupra majorelor pericole sub care se pune singură omenirea, nerespectând Imperiul Celest al Miturilor şi Miracolelor: a-un(sau multiple!) New Age-“fie super-religie transversală, fie sub-cultură”-p.160 (ceţoase şi fumigene conglomerate suspect-spirituale – sub zodia lor “clocindu-se” şi un anume rock apocaliptic şi satanist…); b-URÂTUL (C.Amăriuţei şi etnoestetica etică a urâtului – p.165) – pe care dacii îl exorcizau cu stindardul-“gură de lup”(Fenrir) – dar noi, de azi – “cum stăm cu anticorpii?”(p. 168) şi c- pericolul nihilismului şi al Voinţei(Regele de Bronz al Basmului goethean) ca Putere Non-Spirituală(Friederich Nietzsche, Fragmente de sacru, p. 168) . Nu Nietzsche e vinovatul, ci cei care n-au învăţat şi nici nu vor să înveţe a-l citi pe Nietzsche(care se instituie, prin toată opera lui, în cel mai teribil semnal de alarmă asupra pierderilor spirituale catastrofale, înregistrate de civilizaţia modern-terestră – şi asupra monştrilor anti-spirituali, care pândesc feroce vacuum-ul creat astfel…Să nu ajungem, în luciferismul nostru, să adnotăm toţi, ca marginalii ale lecturării lui Nietzsche, precum a făcut-o Hitler:”Nietzsche a scris asta special pentru mine”…-p.173. Poate-i şi un noroc că generaţia Computerlandului nu se omoară cu cititul şi gânditul… – dar poate însăşi ignoranţa se va instaura, de la sine, în consecinţa asupra căreia avertizează Nietzsche: Puterea Brutei – “frunţi semeţe sub căşti de oţel”- “visul lui Schlosser “- p.173.

Ce se întâmplă între cele două extreme-limite de avertisment, pe care însuşi autorul şi le fixează?Multe – practic, toată gândirea şi greşeala lumii se întâmplă şi se etalează – uneori fermecătoare, alteori jenant de emfatică. Un simpatic, de altfel, Jean Cocteau, persiflează (frivol, deci periculos spiritual!) miturile statuare ale lui Brâncuşi:”Întrebaţi ce mai creează Brâncuşi? Ei bine, a făcut un ou!” Sunt lucruri cu care nu se glumeşte…Eminescu “aruncă semeţ Occidentului”(mai curând, constată o realitate spirituală pernicioasă – când nici apostolii măcar nu se pot armoniza spiritual-teologic): “Al vostru e Petru, al nostru e Pavel!”-p.9(Saul şi condiţia infradivină); în capitolul Către chipul adevărat al lui V.Voiculescu, Florin Paraschiv (“Secolul nostru a fost şi rămâne pândit de pericolul naţionalismelor”-p.16) încearcă să uite spusa Apocalipsei lui Ioan, precum că la “Tronul Dumnezeiesc se vor înfăţişa toate neamurile (s.n.), cu regii şi împăraţii lor”(tare curioşi am fi să vedem ce selectează Dumnezeu drept “regi” ai ultimelor secole de istorie-existenţă românească!); se identifică, iniţiatic, personajul hugolian Esmeralda, cu Smaraldul Luciferic, sugerându-se o lucrare alchimică a marelui romantic şi mason, cu “gitanii”indici – în opoziţie cu “lucrarea” din lagărele lui Hitler-Mengele, unde se “decorupţiona”piatra filosofală…; urmează o stranie poveste japoneză tradusă – despre demoni sub straie călugăreşti – de fapt, tot în pilda nazismului ca patimă necrofilă(şi a altor –isme neînţelepte şi nestăpânite), despre pasiunile extreme, ca factor dizolvant al formelor corporale terestre(“în disperarea de a vedea cărnurile corupându-se şi prefăcându-se în rămăşiţe, sorbind cărnurile, lingând oasele, el îi devoră în întregime” – n.n.: şi, metafizic, se autodevoră perpetuu…); Sărăcia de duh – FERICIRE numai şi numai dacă înseamnă ceea ce apologetul ei înţelegea să însemne:”smerire de Sine şi deşertare de Sine”, pentru primire a Duhului Sfânt – întru autosacrificiul cu consecinţe soteriologice cosmice! – sau “tăcere ca har dumnezeiesc” (cf. p. 33, spusele martirei creştine Elisabetei Rizea – remarcăm, cu această ocazie, că Florin Paraschiv este, în această carte, faţă de anterioara Românie – în disperare temperată, mult mai permeabil la ideea “Sfinţilor Valahi” – a necesităţii unei hagiografii autohtone); absolut reală alăturarea spirituală Rudolf Steiner-C.Z.Codreanu – dar teribilă alăturarea “Voltaire şi Stalin!” – p.33 – subscriem, îngânduraţi…; nu ni se pare deloc relevantă vreo părere a lui I.P.Culianu despre Ortodoxie – p. 39 – pentru că acesta n-a trăit-o niciodată, ca Mircea Eliade (Ortodoxia nu se proclamă, nici nu se mărturiseşte, ci se trăieşte, ca efectivitate spirituală); ca urmare firească a împărţirii lumii spirituale – ivirea DUBLULUI – schizofrenie faustiană, la Goethe – şi dor de Sine, la Novalis şi Eminescu; din păcate, iar -pericolul: exploatarea dublei fiinţe din noi(Androginul platonician) – pentru pervertirea, prin separare eternă a JUMĂTĂŢILOR SACRE(experimentul-“fenomenul Piteşti”este absolut relevant, în cazul din urmă); urmează, într-o perfectă logică sacrală, traducerea textului lui Jean-Marie Aubert: Bărbat şi femeie – Dumnezeu i-a făcut; iarăşi, pericolul: “chixul” iezuiţilor, liberali şi globalizanţi clericali, care nu ţin cont de faptul că UNIREA SPIRITUALĂ TERESTRĂ-FINALĂ (“o turmă şi-un păstor”) este, exclusiv, treaba lui Dumnezeu, iar nu a machiavelismului şi falsului mesianism de la Vatican – subliniindu-se, extrem de rafinat, că “datorită socialismului şi spiritului său politic intrinsec, judaismul e înrudit cu sfera catolică”; de-a dreptul fascinantă, adorabilă – traducerea lui Nabokov, cu a sa Poveste despre mama mea gâsca; ratarea spirituală, într-un pact discret cu Diavolul, îi paşte, în egală măsură, pe obsedaţii rafinaţi-indivizi (Erwin al lui Nabokov, care nu ştie, ca Mefisto-Frau Monde, adică stăpâna vremelnică a Lumii – că “cifra 13 era aceeaşi ca şi 1”…) – cât şi pe janseniştii-colectivitate (“Dumnezeu acordă unora graţia Sa” – după ce criterii ştiţi şi stabiliţi asta, domnilor? – evident, după nici unul – şi, de aici, goana după faptă lucrativă a protestantului, care ajunge să afirme că “şi timpul rugăciunii e timp pierdut” – pentru făcutul de bani, fireşte! – cf. Max Weber, Etica protestantă): individul ratat, prin versatilitate – aparent paradoxal, este un geniu dramatic: Jansenistul Racine, cameleon revanşard; aducătoare de nostalgii paradisiace şi reverii marine este disertaţia (tradusă) a lui Roger Caillois – despre licorn şi narval(Gérard Lebrunie – pseudonimul lui Gérard de Nerval…); după care urmează rezumatele a două trecute cărţi ale lui Florin Paraschiv – despre îngeri şi despre Înger şi Demon: Stalin şi Bulgakov – de fapt, foarte permisiv la demon şi cumplit-frământatul “Maestru”Rus-Bulgakov : poate că spiritul rus nu e atât de departe de cel german, cum se pretinde îndeobşte, şi ispitele sunt cel puţin la fel de mari într-un neam creator de Imperiu Roşu – precum este în neamul creator de Imperiu Negru, deghizat sub pretenţia de Revelator al Ultimei Thule – să fie de vină “spaţiul conformator spiritual”al lui Blaga?); cine ştie câte furtuni spirituale nu duce într-însul, şi tot atâtea ispitiri şi ispite – şi un “Maestru”iudeu, precum Paul Celan? – obsesia Kabalei nu ascunde, oare, luciferisme despre “poporul ales”? Oricum, diavolul disperării şi schizofreniei identitar-spirituale a învins: la 1 mai 1970 – martirul Ideii – evreul bucovinean Paul Celan – se aruncă, definitiv, în Sena unei, probabil, redefiniri interioare.

Eminescu şi Nirvana, a sa şi a celorlalţi… Personal, am fi văzut o relaţie cu totul specială şi neconvenţional-goetheană, la Eminescu, între Luceafăr-Lucifer şi Hristos : oare de ce nu vede Hyperion, în final, conformarea Androginului? Pentru că, din poziţia de Fundal Autosacrificial (favorizând, prin autosacrificiu cristic, relevanţa solar-paradisiacă, a Androginului+Demiurgos ), Hyperion nu putea să vadă! Şi atunci, autosacrificiul este, credem, o Nirvană superioară. Creştinismul (cum credem şi sperăm a subscrie şi Florin Paraschiv) nu exclude buddhismul, ci îl presupune şi include, rafinându-l.

Cu Pantomimă în Cloşcă de Graal, Florin Paraschiv revelează faţa şi reversul sacralului miraculos: pe de-o parte, romanul lui Cristian Tiberiu Popescu – Cloşca cu puii de aur-2003, pentru “înfiorata contemplare a Piramidei Invizibile a Puterii (…) veghea ocultă <<de deasupra>>”-p. 129 – iarăşi, ca dublu-dedublare a identităţii noastre de locuitori ai Lumii(A CUI?) – iar pe de alta, “miticeala”(=a face pe prostul”) şi “miticariţa”(deja îmbolnăvit de prostia până atunci simulată!) – privind “topirea”(complet ne-mistică!) a Tezaurului de la Pietroasa…

Balzac, Nichita, Thomas Mann şi Hyperboreea – se unesc în duh prin scrutarea concentrată a destinului dublu: individual-uman – şi de specie-spiritual-terestru. “Cercul Niemöller”(cercul iniţierii în “secretul dominării suferinţei”-p.148) îl obsedează şi pe Nichita Hristea Ceriaciukin, vlaho-slavul fascinaţiei Nordului Mistic (pentru esoterici, Nordul este Poziţia Divinităţii!) , cel care simte”Marele Frig” – Moartea ca iniţiere în anamneză. Şi pe francezul care are viziunea transcenderii suferinţei timpului, a ispitelor infernal-vlăguitoare de spirit şi a morţii – prin “cea mai frumoasă, mai vastă, mai adevărată, mai roditoare dintre toate forţele(…)” CREDINŢA în monarhia monarhiilor – esoterica BISERICĂ-HRISTOS…

Ce-am făcut noi aici a fost descrierea, sumară, a unui traseu iniţiatic – iniţiere în cartea lui Florin Paraschiv şi, prin Florin Paraschiv, în Carte. Înscrierea în acest traseu iniţiatic – devine problema de verificare a forţelor spirituale din partea fiecărui lector în parte. Sunt pericole, evident – dar ce miracole îl aşteaptă pe cel curajos(înarmat cu măsura înţelepciunii – care este măsura miracolului!)!

Ce poate fi mai frumos, mai straniu – decât acestă carte-dar dumnezeiesc, făcut cititorului(nu oricare: fireşte, iniţiat…) – de către Taumaturgul Florin Paraschiv? Am pierdut timpul – citind? Nu, ci ne-am re-găsit pe noi – dacă ne-am recunoscut suferinţele şi spaimele şi primejdiile existenţei spirituale în Lume. Re-legarea cu Sinele şi cu Sinea Cosmico-Divină(Sacrul…) – este un imperativ al umanităţii terestre, iar nu un divertisment. Re-iniţierea în Miracol – abia aceasta înseamnă A TRĂI. Adică, a învia spiritual.

Ce se poate spune, în încheiere, fără a exagera, deforma, minţi? Pericolele – să le ascundem, precum anticul spartan – vulpea, în viscerele noastre(pentru a le dumica-topi spre reciclare-transfigurare spirituală, reidentificatoare şi redefinitoare de fiinţă) – dar sacrul să-l împărtăţim, tăcut-mistic, cu semenii(oare care? – nu OARECARE!)noştri. Cu fraţii noştri întru sacru, întru vădirea Lumii şi Existenţei ca Miracol Neîncetat şi Etern(precum spun doi oameni, aflaţi la cele două porţi ale Lumii: Omul Răsăritului-Blaga – şi Omul Asfinţitului-Borges) – deci fraţi cu noi întru misiune spiritual-terestră. Cele mai frumoase şi frisonante poveşti ale omenirii au fost rostite-rotite-rostuite în tăcerile miezurilor de noapte, dominate de DUBLUL-SOARE NEGRU MISTIC – cele mai elocvente vorbe ale celei mai problematizante tragedii shakespeare-iene, Hamlet, se spun după finalul esoteric al piesei: “Şi restul e tăcere”…

ADRIAN BOTEZ