29 Mai 2007 – ION CONSTANTINESCU: „ATUUL ÎNVINGĂTORULUI“ şi „BUCHETUL DE CALE“, Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2005 (Al. Florin Ţene)

Teatrul-oglindă concavă a raporturilor umane

Autor de 11 volume de proză umoristică si epigrame, bine primite de cititori, scriitorul Ion Constantinescu este din nou în librării cu un nou volum, de data aceasta de teatru, ce cuprinde două piese: „Atuul învingătorului“ şi „Buchetul de cale“, apărut la Editura „Tipolitera“, 2005, Cluj-Napoca.

Inca de la apariţia volumelor de proză umoristică am simţit în dialogul personajelor, cu fraze clare, directe, ce cumulează stări si senzaţii omniscient-ironic, filonul de predispoziţie spre teatru al autorului.

lată, această înclinare a scriitorului Ion Constantinescu s-a concretizat în două piese de teatru, ce se constituie în oglinzi concave în care se întrupează raporturi umane.

Prima piesă din volum intitulată simtomatic „Atuul învingătorului“, este o comedie cu fine accente spre farsă, cu subtilităţi pe tema relaţiilor dintre membrii familiei Cimpoi Doru, „modest funcţionar public“, Paraschiva, soţia acestuia, si Clara, fiica celor doi, studentă, pe de-o parte, şi Sandu Bereclean, tânăr actor, prietenul Clarei, Tudor Muşat, medic, prieten şi fost coleg de liceu cu Sandui Mărie Mehnte, subcomisar de Poliţie, şi Tanti Lena, menajeră, fostă’medic eminent, pe de-o altă parte.

Asa cum se întâmplă de multe ori în viată, Paraschiva, mama Clarei, nu este de acord cu căsătoria fetei care îl doreşte pe Sandu cel „şmecher! pervers, afemeiat“ şi pe deasupra „E un sărăntoc“. Autorul, cu abilitate, conduce acţiunea piesei spre o farsă pusă la cale de Sandu şi Clara, inclusiv de medicul Tudor Musat. Acţiune despre care, din umbră, Paraschiva a aflat, dar îi lasă pe protagonişti să-şi „joace“ rolul până la capăt, fără a cădea în farsa urzelii acestora. De aici vine. si titlul piesei.

In’ curgerea aluvionară a dialogurilor, cu sens de încărcătura ideatică si morală, acţiunea piesei, aproape până la final, nu deconspiră farse şi nici nu o presimtim, asa de abil si inteligent conduce autorul firul acţiunii.

Dialogurile’sunt vii, fireşti, uneori de un dramatism visceral, în prima parte, mai ales vizând discuţiile dintre cei doi soţi, Doru si Paraschiva, pe teme de viată, relaţii sociale, politice chiar, şi, fireşte, despre relaţia fetei lor cu actorul Sandii.

Romantismul fremătător al tinerei Clara, sufletul vibrator, dar autoritar al Paraschivei, care îsi urmăreşte ţelul fără nici un compromis major, reverberaţiile actorului pus să „joace“ şi în afara scenei, sunt tot atâtea elemente ce fac din Ion Constantinescu un dramaturg, un excelent „radiograf de situaţie“, care ştie să conducă acţiunea spre’o farsă autentică, exploatând la maxim subtilităţile cuvântului în text.

Cea de a doua piesă „Buchetul de cale“ este o dramatizare a unor stări con-flictual-romantic dintre doi tineri: Radu Dumbravă, patron, si Adriana Cristea, actriţă, afături fiind Alexandra Balotă, învăţătoare, colegă de cameră cu Adriana şi prietenă a sa.

Piesa se construieşte sistematic pe conturarea relaţiei dintre Radu, patronul, personaj tenace, cu o anumită educaţie în curtuazie, nu lipsit de romantism, şi Adriana, actriţă, care ştie să-şi mascheze adevăratele sentimente. Ion Constantinescu, fiind un fin observator al stărilor sufleteşti, creionează cu abilitate portretul psihologic al Adrianei, din care se disting două părţi: una ce se vede, cea teatrală, şi cealaltă care se deconspiră prin freamătul ei ascuns, sau din destăinuirile faţă de Alexandra, colega de cameră. Din francheţea dialogurilor se desprinde multă poezie şi o percepţie inflamata de melancolie secretă. Regimul de desfăşurare al piesei are şi nuanţe psihologice, deşi, nu atât analiza stă în prim-plan, cât desfăşurarea conflictual-internă a acţiunilor Adrianei, în care personajele Îşi consumă destinul sub forma unei idei prin care actriţa n-a „fost decât un personaj feminin drag al uneia dintre cărţile pe care le-am lecturat în ultimul timp, care, la insistenţele mele, a acceptat să se întrupeze, pentru a răspunde invitaţiei de a ne întâlni la o cafea“, asa cum se destăinuie Adriana Alexandrei, cuvinte spuse de Radu. Dialogurile cu sine sau cu colega de cameră sunt un act de exorcism trăit cu febrilitate şi cu tensiunea culpei, o încercare de eliberare faţă de un trecut mort, de purificare prin spovedanie. Acestea conducând spre un final fericit, parcurgând nuanţe diferite, crescând din conflictul dialogal, contrapunctic. „Buchetul de cale“ este simbolul coagulator, frumosul care, dăruit fiind, uneşte.

Piesa de teatru ţese un văl de îndârjire melancolică, în cutele căruia starea de permanentă febrilitate a autorului lasă amprentele unui talent de dramaturg, pentru care dialogul e o formă de răbufnire a interioritătii personajelor, iar subiectul oglindă concavă a realităţii.

AL. FLORIN ŢENE