O CARTE PE ZI

Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poeme în limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă şi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbină într-o armonie perfectă.

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii”, privind „asfinţitul… o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună / în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări / declanşatoare” („Cred în tine poezie”).  >>>>

Aşa se întitulează volumul de sonete şi poezii de suflet, semnat de poetul bucureştean Viorel Martin, apărut în anul 2010, la Editura SEMNE din Bucureşti.

Autorul, ieşind din încorsetarea epigramei, din tipicul „buturugii mici” a literaturii, dânsul fiind creator şi de epigrame, a găsit „stele cu noroc”, ce nu sunt nici căzătoare, nici verzi, ci pur şi simplu sunt stele literare, versificări reuşite, în care se implică, dând impresia că se află el însuşi în multe din împrejurările create. Cartea este divizată în două capitole distincte şi anume  Lumea sonetelor şi Poezii de suflet,deşi consider că acestea se confundă, ambele fiind poezii de suflet, exemplificând doar  primele versuri  din sonetul NEROSTITE  ZĂPEZI: Sonetul îmi vindecă rănile când/ Tăişul vieţii adânc mă înseamnă… şi ultimele două versuri: Ce munte de piatră sau rază de stea/ Păstrează vreo urmă din trecerea mea. >>>>

„Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice. Al patrulea roman, Casa cu iederă (2010*), de Florin Logreşteanu (la apreciabile distanţe „orizontic-decantatorii“ de cele anterioare: Trepte – 1989, Inseparabilii – 1995 şi Labirinturi – 2003), îşi desfăşoară acţiunea – după cum subliniază cu „exactitatea admiraţiei“ şi distinsul critic / teoretician literar, Eugen Negrici – «pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului balcanic dintre albanezi şi sârbi din ultimul deceniu al mileniului trecut; […] e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţei umane» (p. 4). >>>>

Binecuvântate vremurile când mai răsar  lirici care să-şi dezvolte modalităţile de expresie în aceste  rare specii ale Poesiei: sonetul, rondelul, pastelul, pantumul, –  considerate adevărate pietre de încercare pentru autori. Deşi aceste forme fixe au evoluat şi s-au diversificat  şi ele, au păstrat structurile de început privind normele de teorie a versificaţiei.

Şi nu versurile închistate-n canoane trebuie să fie  stricte, cu rimă perfectă, cu ritm şi prozodie desăvârşite, ci atmosfera, starea, tonul care înscrie poemul în speciile amintite. La fel cum, în poezia-blitz  tradiţional japoneză, de 17 sau de 22 de silabe, dispuse în trei versuri scurte, cu schemă precisă, numită haiku sau tanka – ceea ce primează e spiritul. >>>>

 „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”. -Sfântul Francisc-

 Iniţiativa  de a traduce preţioasa lucrare  hagiografică a lui Anacleto Iacovelli, intitulată: „Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta”,  (“Viaţa Sfântului Francisc. Logodnicul Domniţei Sărăcia”), apărută la Casa editrice Francescana, Assisi 2000, este una cât se poate de remarcabilă, deşi, despre Sărăcuţul din Assisi s-a scris o bibliotecă de cărţi valoroase, începând cu hagiografii contemporani ai sfântului, de-a lungul a aproape opt secole în care, cel mai răspândit şi mai puternic Ordin religios a cunoscut o înflorire fără precedent, fiind cunoscut pe întreg globul. Şi dacă astăzi, charisma sfântului Francisc este actuală, aceasta se datorează faptului că, metoda de trăire creştină propusă de el este în sintonie  cu viaţa însăşi, deşi în condiţiile contemporaneităţii învolburate şi acaparatoare, ceea ce a întreprins el este anevoie de realizat. >>>>

La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.

O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei … „de fineţe” („fineţe” care eclipsează…însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi… „în reluare”.

La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de…”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj). >>>>

Iniţiere paradoxistă la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc, sau a „Împăratului Roşu“. Reprezentantul de marcă al refluxgeneraţiei postbelic-secunde (the Generation of Deep Clearness), poetul Nicolae Băciuţ, creator al unui relief liric inconfundabil şi indiscutabil – prin volumele: «Muzeul de iarnă» (1986), «Memoria zăpezii» (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989), «Nostalgii interzise» (Târgu-Mureş, Editura Columna, 1991), «Casa cu idoli» (Târgu-Mureş, Editura Tipomur, 1996), «Lumină Lină» (versuri pentru copii, Ed. Tipomur, 1999), «Manualul de ceară» (Ed. Academos, 2001), «Poduri de umbră» / «Hidak az arnyekok felett» (ediţie bilingvă, în valahă şi maghiară, Ed. Tipomur, 2001), «Solstiţiu la Echinox» (Ed. Tipomur, 2002), «Alb pe alb» (Ed. Tipomur, 2003), «Singurând» (2007) etc. –, relief al unui expresionism bine paradoxizat, dar şi autor al unor impresionante volume de eseuri, de jurnale de călătorie, de interviuri cu figuri celebre ale artei cuvântului, ale culturii contemporane >>>>

Destinul de prozator al lui  Toader T.Ungureanu s-a creionat, de-alungul anilor, odată cu scrierea prozelor şi romanelor sale:”Regăsiri în timp “, “Sub semnul Capricornului “, trilogia “Rătăcitorul ,( vol I-Triumful vieţii, vol.II-Destine şi vol.III-Dincolo de hăţişuri ), “Nu aştepta luna mai “, “ Condamnat la viaţă “, “Şi visele pot fi trăite “, ”Dragoste şi durere “, “Al cincelea anotimpă “ şi “De dragul ochilor tăi “.

Aceste proze ne descoperă un autor în întreaga sa splendoare barocă a imaginaţiei, având voluptăţi şirete pentru subiecte pline de miez, un narator cu viziuni neoplatonice, un degustător rafinat de înţelesuri pe care le culege pătimaş din viaţă.

În noul său roman”Cărările destinului “, redescoperim aceaşi înclinaţie  spre lirism şi introspecţie, povestire şi facondă. >>>>

O carte de versuri ca aceasta apare mai rar, mai ales ca autorul, poetul si scriitorul Gheorghe Porumbeanu traitor pe malurile Crisului Repede ale Cetatii Oradiei, nu este  la prima sa carte publicata, ci detine un insemnat palmares literar,

cu carti ce se impun, ca de exemplu, “Ora unsprezece”, “Visul Mariei”si inca altele cateva. De aceasta data poetul isi dezvaluie puteri creatoare demne de recunoscut si luate in seama, fiindca insasi acest titlu al noii carti “Natura moarta fara punct negru”contine, sau mai bine zis formeaza o metafora care aminteste sugestiv de acel “punct negru”ce se pune la incheierea unei expresii, a unei propozitii sau fraze. Cand, punctul negru nu exista, inseamna ca lucrarea se continua. Se afla aci insa o stare sufleteasca a autorului, care arunca o anume lumina, fiindca citind versurile din  aceasta carte, observam cum majoritatea lor izvorasc dintr-o lirica dureroasa, dar si constructiva in acelasi timp pentru autor, intrucat in final vom recunoaste un original talent, viguros, adanc expresiv. Miraculosul intern al autorului se poate percepe in versurile din chiar prima pagina a cartii: >>>>

 „În acel spaţiu de fibre de sticlă din care

creştea

pădurea de mărgele

trăia femeia paralelă.

[…………………….]

Aici ne dau timp prin ace.

Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep

aici şi-ţi dau

câteva picături din Timpul meu

dar o să devii paralelă…”

Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, pp. 14, 16

Prezenţă aparent discretă în peisajul literar, din unele puncte de vedere, Monica Mureşan se „încadrează” cumva într-un „curent”, în tabloul liricii feminine de la noi, care s-a transformat pas cu pas. Astfel, sentimentele, imaginea/ imagistica învăluită în cuvinte care-i dăruiau o haină graţioasă, diafană, delicateţea, fie ea şi uneori „de faţadă”, tematica banalului, lucrurile/ aspectele „minore” s-au „convertit” înspre o expresie uneori chiar mai mult sau mai puţin masculinizată. >>>>

După volumele „Semănătorul de limite” (poezii, Ed. Litera, Buc., 1981), „Cocheta pasăre din ochi” (poezii, Ed. Anteu, Craiova, 1995), „Testamentul vesel” (poezii, Ed. Cugetarea Tigero, Craiova, 1997), „Shinto – calea zeilor” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 1998), „Crily – floare de lotus” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 2000), „Cuvintelnic aproape rebel” (dicţionar umoristic, Ed. MJM, Craiova, 2001), „Făt-Frumox din lacrimă de paradox” (eseuri, Ed. MJM, Craiova, 2004) şi „Năstruşnicitelnic” (paradoxuri umoristice, Ed. MJM, Craiova, 2007), scriitorul Janet Nică vine în vitrina cu cărţi a Literaturii cu o nouă apariţie editorială: „Baladă cu mioriţe” (Ed. Alma, Craiova, 2010). >>>>

Naşterea unui volum este o mărturisire de iubire, cu atât mai mult cu cât volumul de versuri Crotalul diamant (apărut în 2010, la Editura Sinteze) al doamnei Mariana Solomon Lazanu redă integral imaginea fiinţei morale a autoarei. A se proiecta într-o identitate textuală, a construi o lume care stă sub semnul imaginarului, iată nu pariul, ci substanţa unei poezii care, consecinţă a unei inteligenţe care se hrăneste din cultură, din melancolie şi damnare, nu lasă nicicând impresia vetusteţii sau a experimentului.  Este o carte care ne provoacă la o abandonare a comodităţilor diurne, lăsând urme adînci în conştiinţa noastră estetică. >>>>

 Cunoscutul si de multi indragitul realizator tv Ion Puiu Stoicescu este, din pacate, nu la fel de cunoscut intr-o alta latura a personalitatii sale creatoare, nu mai putin meritorie si nu mai putin stralucitoare decat cea dintai. E vorba de calitatea sa de scriitor. Desigur, prin natura sa, prima profesie este expusa vederii tuturor, in lumina orbitoare a reflectoarelor, in vreme ce a doua se savarseste in taina, in lumina blanda a singuratatii si, cel mult, in lumina artificiala a veiozei de pe marginea biroului. Acest lucru nu indreptateste, bineinteles, ignoranta multora care habar n-au ca pe lume exista si cei ce dau viata si perenitate cuvintelor, pentru ca asta face scriitorul: da durata celei mai efemere expresii a spiritului nemuritor, fixand prin scris vorba care moare aproape instantaneu cu nasterea ei si transformand-o in cuvantul rezistent la intemperiile si frivolitatile timpului. >>>>

 Moto: „… sufletul meu a învăţat să uite …”

 Un timp al plânsului şi al strânsului roadelor în potire de chihlimbar, un timp al culesului boabelor de rouă în căuşul de lună nouă…Un timp nedesluşit care se vrea nesfârşit… Cine să limpezească azurul,  cleştarul lacului, cristalul lacrimii, decât poetul? Are timpul vreun preţ, vreo legătură,  vreo comuniune  cu omul, în instanţa poetică?

Un titlu pe cât de incitant, pe atât de plastic formulat, după modelul proustian care plecase „În căutarea timpului pierdut”, apoi, „În căutarea timpului regăsit” şi chiar a rămas cu o…capodoperă a literaturii universale.  Este o sintagmă de care se lovesc toţi autorii şi nu numai creatorii, dar toţi oamenii apţi să gândească. >>>>