iunie 2011


Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poeme în limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă şi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbină într-o armonie perfectă.

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii”, privind „asfinţitul… o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună / în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări / declanşatoare” („Cred în tine poezie”).  >>>>

Aşa se întitulează volumul de sonete şi poezii de suflet, semnat de poetul bucureştean Viorel Martin, apărut în anul 2010, la Editura SEMNE din Bucureşti.

Autorul, ieşind din încorsetarea epigramei, din tipicul „buturugii mici” a literaturii, dânsul fiind creator şi de epigrame, a găsit „stele cu noroc”, ce nu sunt nici căzătoare, nici verzi, ci pur şi simplu sunt stele literare, versificări reuşite, în care se implică, dând impresia că se află el însuşi în multe din împrejurările create. Cartea este divizată în două capitole distincte şi anume  Lumea sonetelor şi Poezii de suflet,deşi consider că acestea se confundă, ambele fiind poezii de suflet, exemplificând doar  primele versuri  din sonetul NEROSTITE  ZĂPEZI: Sonetul îmi vindecă rănile când/ Tăişul vieţii adânc mă înseamnă… şi ultimele două versuri: Ce munte de piatră sau rază de stea/ Păstrează vreo urmă din trecerea mea. >>>>

„Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice. Al patrulea roman, Casa cu iederă (2010*), de Florin Logreşteanu (la apreciabile distanţe „orizontic-decantatorii“ de cele anterioare: Trepte – 1989, Inseparabilii – 1995 şi Labirinturi – 2003), îşi desfăşoară acţiunea – după cum subliniază cu „exactitatea admiraţiei“ şi distinsul critic / teoretician literar, Eugen Negrici – «pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului balcanic dintre albanezi şi sârbi din ultimul deceniu al mileniului trecut; […] e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţei umane» (p. 4). >>>>

Binecuvântate vremurile când mai răsar  lirici care să-şi dezvolte modalităţile de expresie în aceste  rare specii ale Poesiei: sonetul, rondelul, pastelul, pantumul, –  considerate adevărate pietre de încercare pentru autori. Deşi aceste forme fixe au evoluat şi s-au diversificat  şi ele, au păstrat structurile de început privind normele de teorie a versificaţiei.

Şi nu versurile închistate-n canoane trebuie să fie  stricte, cu rimă perfectă, cu ritm şi prozodie desăvârşite, ci atmosfera, starea, tonul care înscrie poemul în speciile amintite. La fel cum, în poezia-blitz  tradiţional japoneză, de 17 sau de 22 de silabe, dispuse în trei versuri scurte, cu schemă precisă, numită haiku sau tanka – ceea ce primează e spiritul. >>>>

 „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”. -Sfântul Francisc-

 Iniţiativa  de a traduce preţioasa lucrare  hagiografică a lui Anacleto Iacovelli, intitulată: „Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta”,  (“Viaţa Sfântului Francisc. Logodnicul Domniţei Sărăcia”), apărută la Casa editrice Francescana, Assisi 2000, este una cât se poate de remarcabilă, deşi, despre Sărăcuţul din Assisi s-a scris o bibliotecă de cărţi valoroase, începând cu hagiografii contemporani ai sfântului, de-a lungul a aproape opt secole în care, cel mai răspândit şi mai puternic Ordin religios a cunoscut o înflorire fără precedent, fiind cunoscut pe întreg globul. Şi dacă astăzi, charisma sfântului Francisc este actuală, aceasta se datorează faptului că, metoda de trăire creştină propusă de el este în sintonie  cu viaţa însăşi, deşi în condiţiile contemporaneităţii învolburate şi acaparatoare, ceea ce a întreprins el este anevoie de realizat. >>>>

La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.

O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei … „de fineţe” („fineţe” care eclipsează…însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi… „în reluare”.

La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de…”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj). >>>>

Iniţiere paradoxistă la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc, sau a „Împăratului Roşu“. Reprezentantul de marcă al refluxgeneraţiei postbelic-secunde (the Generation of Deep Clearness), poetul Nicolae Băciuţ, creator al unui relief liric inconfundabil şi indiscutabil – prin volumele: «Muzeul de iarnă» (1986), «Memoria zăpezii» (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989), «Nostalgii interzise» (Târgu-Mureş, Editura Columna, 1991), «Casa cu idoli» (Târgu-Mureş, Editura Tipomur, 1996), «Lumină Lină» (versuri pentru copii, Ed. Tipomur, 1999), «Manualul de ceară» (Ed. Academos, 2001), «Poduri de umbră» / «Hidak az arnyekok felett» (ediţie bilingvă, în valahă şi maghiară, Ed. Tipomur, 2001), «Solstiţiu la Echinox» (Ed. Tipomur, 2002), «Alb pe alb» (Ed. Tipomur, 2003), «Singurând» (2007) etc. –, relief al unui expresionism bine paradoxizat, dar şi autor al unor impresionante volume de eseuri, de jurnale de călătorie, de interviuri cu figuri celebre ale artei cuvântului, ale culturii contemporane >>>>

Pagina următoare »