07 Martie 2007 – Nicolae Sava : ” Insolenta noptilor”, ed.Axa , Botosani (Al.Florin Tene )

A cincea carte a poetului Nicolae SAVA, „Insolenţa nopţilor”, ne descoperă un poet cu o eclucată imaginaţie a scenariului abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil de sesizat graniţa la care trăirea eului se desparte de mitologia poetică proprie.

Volumul structurat în trei cicluri: „Umbra mea suficientă”; „Insolenţa nopţilor” şi „Cu barca pe Yahoo”, abor­dează o temă frecventă în jurul căreia se ţese coerenţa acesteia, este aceea a poetului şi poeziei, a imponderabilelor care intră în biografia poetului, dar si a poemu­lui: „De timiditate nici nu m-aş fi născut/ aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină./ Printre orgoliile voastre, aş fi fost mai pu­ternic,/ mai hotărât, mai bărbat”. („Aş fi fost”). Nimic inutil în versurile acestui autor, totul părând a intra cu precizie într-un totul al elementelor, după o grilă prestabi­lită, verificată dinainte, tocmai de trăirile poetului. Impresia de variaţiune în margi­nea unui motiv constant are naturaleţe şi sinceritate, în ciuda supravegherii atente a retoricii, iar dozajul calculat al finalurilor are un efect indiscutabil: „EI e, Intuiesc după respiraţia lui grea./ Îi pun mâna pe piept şi mă întreb: de ce oare/ cea care se zbate în pieptul său e inima mea?” („Nefericitul oraşului”). Un poem superb, o autoscopie lirica, în care încape o reflecţie ce frisonează poemul, care face din invenţie regimul normal al trăirii.Poetul vibrează, implicativ până la dedublare, propria imaginaţie în care întrevede adevărata fizionomie a realităţii. Scenariul liric nu e, aici, doar o chestiune de tehnică, ci chiar o viziune retrăită. Nicolae SAVA n-are apetenţă pentru con­creteţea artificialului, sensibilitatea sa fiind educată în linia perceperii realităţii, a trăi­rilor nepremeditate. Peisajele convulsive, în care se recunoaşte o inferioritate efer­vescentă, melancolică, întotdeauna cris­talizată, au o incandescenţă puternică, elegiacă, ieşită din ermetism: „Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi/ si nu tresare nici o frunză de emoţia clipei? asa trec şi eu printre voi, copii neascultători/şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte/ în aerul împovărat de cuvintele voastre./ Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot/ încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?” („Un ultim text salvat din mâna adormită”). Titlurile poemelor cu iz renascentist, sunt adevărate metafore.Poezia lui Nicolae SAVA alunecă spre poemul esenian, de care îl apropie gustul „esenţelor tari”, pentru distilarea trăirilor prin retortele eului din care ies secvenţe autentice de dramatism. Versurile au, une­ori, un simbolism elevat, provenit din fuziunea detaliilor pregnante cu atmosfera recreată: „Port cruciade împotriva liniştii mele/ deşi doar fluturii de lampă-s vino­vaţi/ când vin eclipse de iubire şi buletinul de identitate/ mă întreabă cine sunt. Din punct de vedere/ al inimii mai cred că viaţa e stupidă,/ dar nu mă întreb când preaiubi­ta suferinţă/ care mă va cunoaşte mă va căuta din nou.” („Nici o suferinţă nu mă mai iubeşte”).

Poemele sunt ca un burete avid de apă, par saturate de propria lor aventură prin trăire şi imagine. Eul poetic se descoperă pe măsură ce-şi proiectează propriul univers, trecând discret de la trăire intensă ia melancolie. Nicolae Sava este un poet admirabil, cuvântul lui purifică realul, redându-i credibilitatea, tot astfel cum apa şlefuieşte stalactitele şi stalacmitele pentru un „altar” al ecoului încărcat de muzicalitatea adâncurilor Volumul lui Nicolae SAVA cuprinde trăiri intense, uraniene, în care amintirea freamătului senzorial fuzionează cu elanul magic al inferiorităţii.

AL. FLORIN ŢENE