Cu toate că a plecat din ţară cam de multişor, Nora Ferentz, nu şi-a uitat locurile natale şi limba, dinpotrivă s-a apropiat şi mai mult, dovadă apariţia cărţii ” Clipă de îndoială” apărută bilingv (română şi germană) la editura Freising (Germania), 2006, cu un „Studiu introductiv” bine documentat de Hans Dama, şi o postfaţă de Ioan Gavrilaş.

Poeta Nora Ferentz, captează atenţia cititorului de la primul contact cu poemele sale, prin sinceritate, „Dragul meu, nu-ţi scriu eu./ Îţi scrie Femeia…// Mi-am îmbrăcat rochiţa de acum zece ani şi m-am ghemuit în colţul canapelei. Aici veneau cândva gândurile cu zâmbet de oracol deschis…// Mi-am pus fruntea în palme, coatele pe genunchii goi. Au plecat gândurile, au fugit şi cuvintele nerostite. Nu erau pentru mine.” (Scrisori neterminate), prin faptul că îşi păstrează la cotele cele mai înalte solitudinea: „Tăcerea se aşterne din nou/ învăluind odată cu ea/ Totul” dar mai ales siguranţa pe propiile sale puteri conştientă că: „Alergi, te zbaţi, cauţi/ te laşi copleşit de întâmplări mărunte.// „Viaţa-i o perpetuă revenire/ un perpetuu urcuş-coborâş” (Timpul)

Poezia Norei Ferentz, e ca un jurnal intim deschis cu generozitate într-o cilpă de cumpănă în care: ” Viaţa mi s-a părut atunci/ fadă şi fără sens…” ai impresia că relatează amintiri: „M-a cuprins subit un dor sfâşietor./ Nu te văzusem de-o veşnicie.”iar în final uneori dorinţa capătă aspecte ce oscilează între decizie: „Am făcut uz de toată puterea mea/ de control// Trebuia să-ţi adorm păzitorul,/ să-i mut interesul şi gândurile/ ce ne implică.” şi toleranţă printr-un limbaj specific ce trădează emoţia: ” Ca să-mi sting soarele din priviri,/ iar peste verdele ochilor/ o perdea de indiferenţă să trag.” (Clipă de îndoială)

În clipele nostalgice „fericirile” apar la nivelul discursului poetic ca un laimotiv: „A fost o vreme,/ când nu mai ştiam, dacă melancolia mea/ se trag de la naştere.// Mi-am refuzat constant fericirea imediată/ de teama nefericirii viitoare,/ şi asfel am ajuns să-mi refuz fericirile” (Fericire constant refuzată) şi gravitate: „A fost odată ca niciodată/ doi care s-au crezut fericiţi,/ până când unuia i-a venit dorul de ducă/ după o altă fericire,/ crezând-o mai profundă şi/ mai adevărată” (A fost odată ca niciodată…) tocmai de aceea stilistic vorbind autoarea practică un amestec între modern şi postmodern cuprins într-un registru cu o tonalitate propie.

Cititorul poate indentifica în creaţia Norei Ferentz; simboluri prin care autoarea îşi exprimă, trăirea intensă, tumultul sufletesc oferit pe tavă celor din jur: „Adun rezerve de lumină,/ cu care să-mi încălzesc/ sufletul ameninţat de îngheţ./ Şi pentru ca vindecarea/ să fie rapidă şi complectă/ mă gândesc insistent/ la o uşă închisă ca la un perete zidit” (În sfârşit).

Scoase din trăire propie, reflecţiile asupra vieţii se regăsesc în fiecare poem al volumului, cu o sinceritate specific feminină conştientă că se mai poate întâlni realităţi crude şi fardate: „O fi mersul vieţii astfel rânduit,/ şes, şi-apoi deal, uneori munte,/ gropi şi peşteri, unde să putem ascunde./ Ce? (Nedumerire). Acest elogiu adus vieţii e un elogiu adus cu multă trudă poeziei; o adevărată jerfă pentru cuvânt la care autoarea n-a precupeţit nici o clipă: „Te-am creat, aşa cum te-am vrut/ Ai fost sufleteşte al meu,/ când am vrut şi cât am vrut./ Tu nu trebuia decât să exişti./ Şi exişti aşa cum imaginaţia mea/ ţi-a dat şi chip şi cuvânt” (Un singur cuvânt).

Gândurile poetei sunt invadate uneori de „clipe de îndoială”: „Te caut, te chem,/ repet frânturi de fraze./ Aduc în plan gesturi ştiute/ dar chipul tău rămâne ascuns/ în negura amintirilor” urmate de o revoltă împotriva scurgerii timpului:”de-o zi, de-o oră// Pentru o clipă” ca în final tenacitatea specifică femeii să-şi spună cuvântul: „Dar eu voi continua să te caut,/ până când visul, realitatea/ gândul, dorul/ vor ajunge în stare de dezagregare/ împreună cu întreaga planetă” (Zădărnicie)

Fiorul erotic care străbate întregul volum este un elogiu adus finţei iubite într-o lume în care încă numeroase întrebări: „Dece nu vii?// Cine ţi-a spus că eşti Acolo?// Dece nu rămâi// Cine te iubeşte?// Dece nu vrei să-nţelegi că mi-e dor de lumină?”( Scrisori neterminate) n-au primit răspuns fapt ce o pun în situaţia unor frământări puse sub semnul „îndoielilor”.
Singură printre străini , Nora Ferentz se refugiază în laboratorul ei de creaţie şi scrie, şi traduce în şi din limba română, iar apoi ori de câte ori simte nevoia, vine în ţară să-şi expună prin arta cuvântului, (aspra căruia s-a aplecat cu dăruire şi talent) dragilor ei cititori noi volume de poezie.

AUREL POP

Anunțuri