O CARTE PE ZI

Noul volum de poeme al lui George Lixandru Întunericul luminii ,Editura Semne,2008,Bucureşti,bilingv român-englez,(traducere Ionela Neagu),cu un titlu ce tangenţiază paradoxul,”marchiază o altă etapă în confruntarea eului liric cu mâinile albe ale poeziei.(Poemele lui George Lixandru-prefaţă de Ion Bălu).

Poemele surprind cititorul prin impresia de meditaţie asupra limbajului,prin acurateţea stilistică,de concentrare studiată a imaginarului.Ele au o naraţiune a lor interioară,unde metafora recompune realitatea:Amestecaţi printre ape,/îngheţuri,cuvinte,/ne întâlnim/în lutul rămas fără rost/cu geometriile albe sfărâmate/Lumina/din tot ce am fost.(Albe geometri sfărâmate).

Poetul are o percepţie întunecoasă a luminii frisonată de sclipiri de metaforă şi un simţ friguros al realului,dar şi o presiune interioară privind dilatarea timpului,în antiteză cu diviziunea lui,clipa:Clipa ne măsoară eternitatea,/iar în spaţiul dintre săruturi/inimile bat/fără să mai gândească.(Chipul întunericului).Sub aerul loc ce caută liniştea fără riduri,poeziile sunt traversate de o căldură discretă.Aspectul de lumină,opalin al imaginilor dă mereu senzaţia de mister al întunericului,unde în figul de la suprafaţa adevărului poetul descoperă Nevinovăţia ce-şi dezgroapă memoria:Priveşte cum şerpii ne încolăcesc destinele/iar nevinovăţie/îşi dezgroapă memoria/în liniştea demonică biciuind/frigul de la suprafaţa adevărului.(Frigul de la suprafaţa adevărului), iar înscenări meticuloase dau contur viziunii mâinilor albe ale poeziei,pregătite pentru a sonda în întunericul literelor:Doamne,cât întuneric ai pus/în fiecare literă ce îmi controlează tăcerea/din cuibul părăsit al oaselor mele(Întunericul rimelor). >>>Al. Florin Ţene>>>

În Cuvânt înainte, la placheta de versuri Scări spre cuvinte (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnată de Nicolae Farcaş, editorul – Ion Machidon – consideră că autorul scrie „o poezie erotică, în care filonul principal este starea de meditaţie, de adoraţie, şi nu de adulaţie către muza care (…) îl face pe poet să tindă cu imaginaţia către alte orizonturi de nelinişte şi frământare sufletească.” (p. 5). Noi am sesizat însă că ceea ce-l diferenţiază pe Nicolae Farcaş de alţi creatori de poezie erotică ar putea fi ironia şi autoironia: „Iubito, vom juca wist/ Un bridge sau poate o canastă/ Şi vom uita de-a noastră castă/ (…)// Tu ai atuul, e normal/ Eu pierd de obicei o carte” (Joc, p. 22). Pentru că-şi dă seama că iubita are un suflet complicat şi spre a disipa monotonia cuplului, autorul o invită cu sinceritate la un alt fel de „joc”: „Iubita mea întortocheată/ Şerpuie în visul meu,/ Ademenindu-mi simţurile/ Sentimente răvăşite/ (…) Vino! Zău/ S-o facem agitată…!/ Viaţa…!” (Iubita mea, p. 51). Că este aievea sau doar plăsmuire, „muza” recurge la jocul specific feminităţii – aparenta retractilitate la expansiunea fie ea şi declarativă a îndrăgostitului: „Ce eşti?/ Vis, amintire?/ Amăgitoare plăsmuire a minţii mele împrăştiate/ (…)// Dacă-ţi spun/ Că te iubesc – îmi placi/ Dispari, în dulce adiere te prefaci” (Mister, p. 30). E şi aici o ironie voalată faţă de acest joc stupid, pe care femeia-himeră îl practică. Folosind imperfectul evocării, în Vânzătorul de iluzii, autorul dezvăluie un timp al saţietăţii bărbatului orgolios: „Pe când făceam comerţ cu iluzii/ Viaţa îmi era prosperă// Aveam o iubită cu flăcări în plete/ Şi-n ochi sclipiri de diamant/ (…)// Am renunţat iluzii să vând/ Ea cotropeşte al meu gând.” (p. 36). Şi aici, autoironia e camuflată. Singurul loc, unde ironia este diluată şi nu priveşte niciunul dintre parteneri, ci pe posibilii „cârcotaşi” cu pretenţii este Geometria cuvintelor: „Inventez o nouă geometrie/ A cuvintelor/ (…)// Două emisfere – eu şi tu –/ Sfera perfectă/ (…)// Nefertiti ne priveşte/ Cu simpatie/ Sfinxul poate e gelos.” (p. 3/). >>>Const. Miu>>>

TRAIAN PINTILIE este un poet original provenit dintr-o comună din nordul Moldovei ce poartă nume ilustru de domnitor, dar şi de cărturar legendar, – Dimitrie Cantemir, – stabilit în peisajul poetic timişorean unde colaborează de peste trei decenii în revistele de cultură, autor a trei volume de poeme: Din oglinzi (1988), Cumpăna în amiază (2001), în fine cartea de faţă; Corabie pentru naufragiu, apărută în exigenta editură Anthropos, din Timişoara, în anul 2005.

Din prezentarea apărută pe a patra copertă a ultimei cărţi, criticul Lucian Alexiu observă că autorul este: „un trubadur impenitent, un elegiac cântăreţ al femeii”,căutându-şi drumul către „sensibilitatea şi înţelegerea fratelui său, cititorul”.

Cumpăna în amiaz este o carte ilustrată cu picturi şi desene sugestive realizate de Radu Cleţiu. Imaginile – transpuneri pe plan vizual ale unor gânduri, idei şi sentimente profunde şi frământate, – realizează un portret virtual al poetului, veşnic neliniştit, veşnic dornic de alte orizonturi mai ideale, aducând un ecou îndepărtat al melancoliilor altui ilustru rătăcitor din alte vremuri – Serghei Esenin.

Titlul cărţii simbolizează starea de conflict perpetuu din inima poetului, aflat între două domenii ideale, care pe rând, par să-l atragă şi să-l ţină la distanţă: este vorba de căminul cald şi liniştit în care: „prin prelungi perdele îşi cădelniţează / cu tristeţe fumul, rele-nchipuiri”, în timp ce alte meleaguri îndepărtate îl atrag cu o forţă irezistibilă: „… numai că tocind sandaua, pe străine / drumuri şi aiurea, prea mă risipesc”. (În oglinzi de somn).

Undeva, la limita dintre somn şi imaginaţie aprinsă, din poezia În trenuri de noapte; se afirmă: „… eu car / Cenuşa timpului ars -, / o! Doamne al sferelor, iar / Mă simt de cosmos atras.” Călătoria fără odihnă are ceva din fascinaţia ireală a imponderabilităţii explorărilor extraterestre: „Prin aer, spre nu ştiu ce miez, / Viteze nebune mă sorb, / Spre lumi bănuite migrez / Mă pipăi şi nu mai am corp.” >>>Florin Contrea>>>

Un roman în care găsim elemente baroce condensate într-o naraţiune realistă este Ciocolata amăruie de Voichiţa Pălăcean-Vereş,Editura Limes,Cluj-Napoca,2oo7.

Un amestec subtil de inteligenţă şi facondă,de lirism şi introspecţie regăsim în acest roman de 358 de pagini.Naraţiunea cuprinde momente din viaţa unor profesori dintr-un orăşel de provincie,alegerea directorului noului înfiinţat liceu,momente psihologice şi confluente,în care Irina,tânăra profesoară şi soţul ei Andrei(student la seral)au rolul principal în desfăşurarea evenimentelor polarizate în jurul lor.Este un roman despre efluviile tinereţii şi despre relaţiile începutului de viaţă,cu vise,speranţe şi dragoste.Prospeţimea relatării,care e şi una a fluidizării textului şi al dialogului direct şi firesc,arată că prozatoarea este o dibace mânuitoare a stilului şi o fină observatoare a psihologiilor dinamice.Firul roşu al acţiunii conduce spre meandrele ,cu bune şi rele,ale unui tânăr colectiv de dascăli care trăiesc în registru ludic şi conflictual voluptăţile vieţii.Directorul liceului,Teodor,profesor mai învârstă,domnul Albu,părintele elevei Albu Viorica,eleva lui irina,Dora căsătorită cu paznicul Fredy,Silvia sare l-a născut pe Paul şi care a”tocat”banii lui Briciu,Marik,sunt tot atâtea personaje,bine conturate prin acţiunile lor şi a căror personalitate se întrupează din text.

De la romanele cu dascăli ale lui T.C.Stan,B.Jordan sau Patricle Martinescu din perioada interbelică,proza noastră n-a mai dat nimic notabil în această direcţie până la romanul lui Voichiţa Pălăcean-Vereş.Însă prozatoaerea face un pas înainte,mutând interesul de la epicul aventurii(contaminat de facilităţi flagrante) la comportamentism.In gesturile,limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod cultural:aluzia,dialogul cu iz pedagogic,invidia,fac parte din felul de a vorbii al personajelor,în fapt,sunt semnele unui spirit proglomodernist.Romanul este un mixtum compositum,căci,trecând de la o secvenţă la alta,de la o perspectivă narativă la alta,autoarea pune pe tapet o ştiinţă a povestirii.Truculenţa,subtilităţile pedagogice şi psihologice,uneori ironia,sau frisonul micilor răutăţi,invidia,jovialitatea comentariului sunt de un realism fermecător şi indecibil,cum însăşi atmosfera cărţi e,în cea mai mare parte:Îşi băură halbele povestind vrute şi nevrute.Andrei nu-şi aducea aminte cum de-l invitase pe Dan acasă.Nu ştia nici ce i-a determinat să bea în continuare,angajaţi într-o conversaţie lipsită de subiect şi finalitate. >>>Al. Florin Ţene>>>

Poeziile din placheta Dar din dar (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), semnate de Maria Niculescu, or fi ele „pentru copii, părinţi şi bunici” – cum şi-a dorit autoarea, menţionând pe pagina de gardă –, dar ele pot fi citite şi ascultate. Nu pot fi uşor de memorat (cum greşit susţine Teodora Moţet, cea care semnează Cuvântul înainte), nu atât pentru că sunt lungi, ci mai ales că nu au o rimă facilă, ca cele scrise, bunăoară de Arghezi sau Elena Farago.

Două atitudini sunt detectabile în această plachetă de versuri: iubirea faţă de frumuseţile naturii, pe care autoarea doreşte s-o insufle, prin creaţiile sale, şi cititorilor; refacerea cu mijloacele poeticului a feeriei basmelor.

Iubirea faţă de frumuseţile naturii transpare, mai cu seamă, din poeziile închinate celor patru anotimpuri. Ceea ce este distinct acestei atitudini e prezenţa descriptivului: „E linişte deplină,/ Înmuguresc, pe rug,/ Măceşii: flori suspină,/ Pe-un pat de verde crud” (Primăvara, p. 12). Propriu pentru condeiul Mariei Niculescu este introducerea câte unui element de jovialitate: „…ghiduşă,/ O vrăbiuţă-n dungi/ Se scaldă în cenuşă:/<<- Vai, ce picioare lungi/ Au berzele!>> – se-amuză” (p. 12). Zarva ce particularizează anotimpul reînnoirii este redată cu fidelitate, la nivel acustic: „Un grup, cu călăuză/ De guguştiuci, pe rând,/ Şi-ncearcă timbrul vocii/ Şi, gungurind uşor,/ Se-ntrec cu pitpalacii” (p. 13). În Vara, elementul de jovialitate este mai întâi subsumat teatralităţii: „Un greiere, fără motiv,/ Se ceartă c-o furnică:/ Îi zice ea: << – Eşti emotiv>>,/ Iar el: << – Taci, tu, eşti mică!>>” (p. 14). În didactica modernă, orice informaţie e reţinută mai uşor de către copii dacă e pusă în scenă. Ţinând cont de acest aspect, intuit de poetă, ea evocă momentele unei nunţi din lumea celor care nu cuvântă, sub influenţa, poate, a lui Eminescu din creaţia Călin – file din poveste. Elementul de jovialitate revine la finalul poeziei, unde participarea autoarei la ospăţ e semn de autenticitate: „Eu ? Eh! Băut-am pentru toţi/ Şi-am fost cea mai voioasă;/ Găsitu-m-au vreo doi nepoţi/ Cântând un lied, sub masă/ (…) Nu ştiu, visat-am, oare?/ Când m-am trezit, vă spun curat,/ Aveam în mână-o floare!” (p. 18). >>>Const. Miu>>>

Inginerul-poet-scriitor Florin Grigoriu din Lehliu-Gară a produs o nouă carte de versuri: MILIARELE, scoasă la Editura „Elisavaros” din Bucureşti. Volumul înmănunchează peste 250 de poezii, multe din ele purtând cititorul pe aripi poetice rupte chiar din realităţi trăite de autor, dar şi prin visurile, închipuirile acestuia. Voi aminti doar câteva titluri:Semn de hotar, Când te-am cunoscut, odihneai într-o petală, Frumos creşte grâul, Mereu desculţ, Mincinosule, Obositule drumeţ, Rătăcitoareo, Rugă pe nor, Stăpânitorule, Şoldul tău umbrit de zale, Timpul dragostei se duce, Tu eşti bulgăr de apă, Inscripţie pe piatră, Viaţa-i minune, Zăticnit-ai drumul bun…

L-am cunoscut pe inginerul-poet Florin Grigoriu în urmă cu mai bine de trei decenii. Venea la şedinţele Cenaclului „Arcadia” din Slobozia, asculta, dar se şi producea cu versuri care nu desconspirau că ar fi fost create de un inginer. Iar intervenţiile sale pe marginea celor prezentate de alti creatori erau întotdeauna binevenite. Mai anţărţ l-am întâlnit la reuniunile organizate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Dar Florin Grigoriu cutreieră ţara în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, fiind prezent la orice chemare către o treabă literară. Se duce cu plăcere şi este primit cu interes. Mai nou, Florin Grigoriu a devenit membru al Consiliului Director al Societăţii Scriitorilor Români, colaborând cu regularitate în revista respectivei societăţi, Revista română de versuri şi proză. Cu acest volum – MILIARELE –, prolificul creator a „împlinit” cea de a treizecea carte. Felicitări şi la mai multe! Am să reproduc, din respectivul volum, poezia „Semn de hotar”: Drumeţule, te du cu bine/E bine-n preajmă c-ai venit/Fântâna mea cu ape line/Mă bucur că te-a răcorit; Eu am umblat demult prin lume/Am fost bogat, am şi cerşit/Fântân-aceasta, fără nume/Iertare e la ce-am greşit; De bei, te roagă să mă ierte/Stăpânii multelor văzduhuri,/Să se oprească, să mă certe/Din lumi străine alte duhuri; Să fiu lăsat în pacea mea,/ >>>Aurel David>>>

De la primele poeme scrise de Ioan Dan Bălan, pe care le-am citit, am simţit dincolo de metaforă o anumită taină, a cărei sorginte la început nu am înţeles-o. Abia mai târziu, după ce a publicat alte şi alte volume de versuri şi proză, am intuit că taina scrierilor lui Ioan Dan Bălan vine dintr-un sentiment al primordialităţii, pe care îl simţi atunci când parcurgi scriitura sa originară, sacadată, evocatoare a unei spiritualităţi ancestrale. Faptul că Ioan Dan Bălan percepe lumea prin ochii unui arhaic (poate a unui dac), este evident şi în volumul de poezii intitulat ,,Noptatice” (Editura ,,Confluenţe, Petrila, 2006).

Structurat în patru secţiuni; ,,Oraşul poetului noptatic”, ,,Alungat ca Amor”, ,,Poemul poetului fără poem” şi ,,Dor de primăvară” (prozopoem), volumul debutează cu declinarea lirică a identităţii umane, potrivnică artei şi dobândirea sensibilităţii artistice rezonantă misterului:,,Vă spun:/ poetul nocturn e bun/ el fuge mereu de spectacolul luminii/ artificiale/ ca de orice plagiat al luminii adevărate// Doamne, Doamne, Doamne!/ chiar dacă am pierdut un oraş din lumină/ am câştigat un poet al nopţii vii/ în care fiecare îşi regăseşte propriile versuri/ poetul nocturn nu e bun/ el scrie despre altă lume şi despre noi/ recită despre altă lume/ sufletul I se plimbă parcă pe altă lume/ blestemă noapte de noapte viaţa/ care se aruncă fiecărui trecător/ ca ţărâna pe mort.” (,,Oraşul poetului noptatic”,pag.8).

Apogeul manifestării talentului poetic se desfăşoară previzibil sub influenţa iubirii feminine şi ea grefată pe afectivitatea ancestrală proprie trăirilor primare, instinctuale:,,E mai aproape de noi Timpul, Soviana,/ dar să-ţi aminteşti eliberată/ că eu m-am născut sub chemare/ de cer pe care scânteia o stea/ ca un amnar lovit de crucea şeii/ de vreun călăreţ barbar/ şi nu era zi/ şi nu era noapte/ iar tu mă aşteptai cu muguri, cu sâmburi/ aproape, departe, aproape, departe…”(,,Soviana III”, pag.35)

Volumul se încheie cu un minunat prozopoem intitulat ,,Dor de primăvară”, în care poetul transpune în maniera inconfundabilă a parnasianismului, fericirea; fericirea de a trăi, fericirea de a iubi, fericirea de a visa, fericirea de a crea, fericirea de a scrie, fericirea de a muri, fericirea vieţii de aici şi a celei de dincolo de moarte:,,Primăvara, izvorul dragostei trebuie curăţat/ ca orice alt/ izvor cu ape trimise sufletului; seară de seară/ şi zorilor de zorior/ scăldat în purpuriu la asfinţit,/ în purpuriu de răsărit,/ izvorul are mereu o culoare purpurie-/ fremătătoare, de puls în/ ritmicitatea vieţii,/ curăţenia lui e atracţia noastră de specie spre/ matcă,/ plutire a privirilor aprinse de undele ce trec/ întotdeauna prin inimi,/ vreme păstrată asemenea puiului de vis la sân.”(,,Dor de primăvară”, pag.84) >>>Petre Birău>>>

Editorul Ion Machidon avertizează pe coperta a IV-a a cărţii S.OS. Salvaţi basmele! (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006). „Cartea pe care ne-o oferă de data aceasta Miron Ţic în colaborare cu Zoiţa Bogdan-Tripa ne arată o altă faţă a scriitorului decât cea cu care ne-a obişnuit: de prozator, poet, critic literar, aceea de dramaturg…”

Piesa poate fi socotită un pamflet cu o dublă ţintă: la adresa părinţilor şi a bunicilor care au cu totul alte preocupări decât educaţia celor mici, precum şi la adresa posturilor de televiziune care difuzează desene animate ce parodiază basmele, încurajând violenţa.

În actul întâi, găsim o familie divizată: fiecare din cei mari are „diverse funcţii sociale de la care nu se poate sustrage”. Tatăl – „mareele absent de la treburile casei” – e angajat în lupta sindicală; mama – s-a înscris la un curs de recalificare şi se sustrage sistematic de la îndatoririle de gospodină; bunica – mereu cochetă – se crede absolut indispensabilă pentru societatea de binefacere S.AI.P.; bunicul, după ce şi-a scos „hainele de paradă” de la naftalină, a devenit subit activ în cadrul organizaţiei „Pensionarii veseli”. De aceea, copiii se simt abandonaţi: Ionuţ nu mai are timp nici măcar pentru o compunere şcolară – „o piesă pentru cercul nostru”, trebuie să-i ia locul bunicului, care „stătea la coadă la lapte şi pâine” (p. 13); Lena e nevoită să suplinească pe mama şi buni, făcând pe bona pentru fratele mai mic, Dodo, căruia trebuie musai să-i dea în gură să mănânce, „c-aşa l-a obişnuit buni”; Dodo – un copil răzgâiat, care vrea să continuie habitudinile deprinse cu buni.

La sosirea colegilor, care se aşteptau să-l găsească pe Ionuţ la masa de lucru, acesta se scuză: „…n-am timp să scriu, n-am timp să stau liniştit, să mă concentrez, să-mi vină inspiraţia (…) Eu trebuie să merg la pâine, la lapte, la ziare…” (p. 20). Ei se oferă să preia corvada, numai el să se apuce să scrie piesa: „Dani: Ascultă, dă aici plasele, că plecăm noi după cumpărături. Mergem unde zici: la lapte, la pâine, plimbăm copilul, numai stai tu acasă şi scrie.” (p. 21).

Spre finalul actului I (Scena a XI-a), Ionuţ se găseşte în pană de inspiraţie, neizbutind să dea măcar titlul piesei. De aici şi tot actul al II-lea, acţiunea se desfăşoară pe tărâmul oniricului. Intervine un adjuvant, care îi va facilita băiatului trecerea în acest al doilea plan: „Cosmonautul: (…) eşti în dificultate, în gol de inspiraţie… Se întâmplă! (…) Vom porni acum cu nava spaţială spre lumea basmelor, cu întâmplări inspiratoare.” (p. 24).

În actul al II-lea, unele personaje care populează lumea basmelor vor să iasă din monotonie. Bunăoară, Barbă Albastră şi Baronul Münhausen. Primul visează să-şi schimbe statutul social: „Barbă Albastră: Să ştii că m-am plictisit de acest rol al meu de Barbă Albastră, care să-mi ucid nevestele, ca în cele din urmă să fiu şi eu ucis. Prea sinistru. Prea sinistru!… Eu, bunăoară, visez să fiu un cavaler al dreptăţii, un luptător încărcat de glorie.” (p. 34). Cel de-al doilea personaj, prin căsătorie, ar putea migra în alt basm: „Bunăoară să mai iau şi eu de soţie pe Cenuşăreasa…” (p. 9). >>>Const. Miu>>>

Autor a 12 cărţi,Ion Untaru prin recentul său volum de poezie Floare de lotus,(Editura Semne,Bucureşti) ne descoperă un poet stăpân pe instrumentele sale,neliniştit fără scepticism cu o atitudine generală de provocare histrionică:De la mine până-la poştă/Numai cearcăne şi riduri/Pe sub care un strămoş stă/Veşnic,rezemat de ziduri(De la mine pân-la poştă).Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt ,o stare de complicitate,sugerând în mai taote strofele subânţelesuri atânci,însinuând mereu o altă faţă a adevărului:Am pornit prin viaţă ca zălog/Chip al curiozităţii infantile/La fiecare răscruce un bulldog/nemilos mă scruta prin lentile(Grădini de vară).Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de investigare a obiectului şi al trăirilor.Tot astfel poezia lui Ion Untaru poate fi şi o formă de magie şi de obnubilare a realului:Închid ochii şi-mi aduc aminte/Zborul tainic ne mijeau în oase/Fruste sărbători treceau prin case/Îngere,atâta de cuminte!(Închid ochii şi-mi aduc aminte).Poezia aceasta consună experienţa în registru ironic,înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric:Voi m-aţi eliberat de-atâtea ori/Eu mă trezesc mai înglodat în datorii/Că tot mă-ntreb pe cine-o fi/Pus destinul,să mai tragă niscai sfori?(Ardeau în jungle).Caracterul ambivalent al poeziilor,de spectacol şi premoniţie,de ironie,luciditate şi vigilenţă,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul:Cronici şi letopiseţe/panoplia cu sâneşe/Şi pumnalele de sânge/Peste care timplul plânge(Cronici şi letopiseţe).

Libertatea,autenticitatea,integritatea,au rădăcini,în acest amestec infailibil de sarcasm şi ideal.Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestie polemică.

Poeziile lui Ion Untaru are aerul unei superbii melancolice,în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate. >>>Al. Florin Ţene>>>

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene. Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete. >>>Cezarina Adamescu>>>

Cine încearcă, azi, să cerceteze cauzele Răului din România, nu numai că trebuie să aibă curaj, nu numai că trebuie să aibă o bună-credinţă liminară şi un patriotism absolut curat şi nondeclarativ – ci, mult mai mult şi mai dificil, să accepte a se confrunta cu Proba Labirintului. Căci multe dintre drumurile către centrul Răului au fost, cu premeditare, blocate (cei care au făcut-o sunt încredinţaţi că…definitiv şi irevocabil…), martorii au fost înlăturaţi sau compromişi de moarte…iar principala mască sub care sunt înmormântate rădăcinile Răului este însuşi Labirintul, încâlcirea aproape admirabilă (dacă n-ar fi, cert, demonică!) a problematicii internaţionale, cu cea (încă…) naţională…

Deci, însăşi tentaţia de a te apuca să vezi în nevăzut şi în bolgiile iadului, necesită, pur şi simplu, eroism mitologic, precum cel al lui Tezeu. Iar tecuceanul “cioranian”, Ionel Necula, dovedeşte, prin paginile de investigaţie meditativă, ale noii sale cărţi, Disconfortul de a fi român, certe calităţi mitice, „tezeice”.

Cele 38 de articole (cu funcţie de capitole ale unei încercări de „monografie critică naţională” a ultimilor 19 ani…) de atitudine şi investigaţie politico-morală (Ionel Necula se numără printre extrem de puţinii oameni care nu-s de acord cu Machiavelli, ci cu dreptcredinciosul domnitor român Neagoe Basarab, care cere morală în toate intreprinderile omului, deci şi în politică…) ale cărţii adună, de fapt, atât aspecte de tip “instantaneu”, cât şi sinteze ad hoc, reflexive şi sintetizante – în nădejdea că puzzle-ul românesc va revela adevăruri şi soluţii de continuitate. Dar, foarte discret, autorul sugerează, încă din Prefaţă, că avem de-a face cu o “maladie cronică”…(cf. Prefaţa, p.9). Deci, că…slabă nădejde să se ajungă, cel puţin în aceste decenii, în timpul vieţii noastre terestre atât de scurte, la soluţii/soluţionări reale, iar nu la paleative înşelătoare, lunecoase, perverse şi, în definitiv, din moment ce nu desfiinţează rădăcinile Răului, să se producă fenomenul proliferării accelerate a Răului, tip “hidra din Lerna”.

Toate lucrurile spuse în cartea (încărcată de un patetism sincer, dar bine temperat raţional, sub structuri bine organizate argumentativ), a lui Ionel Necula – sunt discutabile şi disputabile – deci, cartea este vie şi “învietoare”/dezrobitoare de Duh, fie şi prin opoziţie faţă de afirmaţiile ei, cititorul se va trezi din letargia provocată de perdelele de fum şi anestezicele permanente, de tip “bombardament de dezinformare”, ale propagandei de toate felurile şi din toate părţile.

Totuşi, câteva din lucrurile discutabile ale cărţii (dincolo de respectul fără nicio reţinere, faţă de efortul, onest şi profund patriotic, al autorului, de a trage semnale de alarmă…de văzut cine le recepţionează – şi de a analiza structura Labirintului…) – sunt clare provocări către dispută ideatică. Noi nu ne vom afunda în ele, pentru a nu dubla Labirintul – dar nici nu putem rămâne insensibili la toate. >>>Adrian Botez>>>

Cartea Amandei Lupaşcu – De la circ la poezie (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – are două mari secţiuni: proză şi poezie. Prima secţiune include zece schiţe, cele mai multe evocând aspecte din lumea circului. Aceasta este prezentată din interior de către o persoană care a făcut parte din „sistem”. Spre pildă, O invitaţie cu peripeţii – 1957 dezvăluie una din aventurile galante ale unui tânăr călăreţ, când trupa se afla într-o toamnă, în turneu, la Sibiu. Ca să nu trezească suspiciuni (nici măcar din partea mamei) pentru întârzierea la program, la intrarea în manej, acesta a mimat că s-a accidentat după executarea unei acrobaţii, când de fapt el îşi fracturase un deget de la picior, escaladând terasa unei vile aflate în proprietatea unei femei, care a avut surpriza ca soţul să se-ntoarcă pe nepusă masă. Dar nu numai unii acrobaţi aveau aventuri, ci şi unele animale. Într-una din zile, câinele Foxy, îndrăgostit lulea de o căţeluşă din vecini, fără să-i mai pese de cei doi parteneri – Emil şi Betty – cu care lucra la circ, îi ţinea companie „achiziţiei” sale, tăvălindu-se prin băltoace. Însă, la auzul acordurilor muzicii după care lucra numărul său: „A uitat de căţeluşă şi ţuşti în direcţia circ. Aşa, cum era plin de noroi, spre hazul tuturor, a intrat în manej. Asta se cheamă – explică autoarea – că „Foxy a dat dovadă de conştiinciozitate.” (Conştiinţă de artist, p. 13).

În ciuda naivităţii multora dintre poezii, acestea se remarcă prin sinceritatea trăirilor. Refrenul din Invitaţie la circ are un scop precis: „Hai, veniţi la circ!/ Să vă simţiţi din nou copii.” (p. 35). În prelungirea acesteia, La circ dezvăluie altă lume, în care odată intrat, „Uiţi de supărare şi ţi-e dor/ De copilăria fără niciun nor.” (p. 37). Viaţa este un circ oferă câteva sfaturi practice, plecând de la această justă paralelă, surprinsă chiar din titlu: „Vesel să fii ca o paiaţă,/ Chiar dacă e greu în viaţă./ Nervii să ţi-i stăpâneşti,/ Ca un dresor să-i îmblânzeşti/ (…) // Fără muncă, ai să vezi,/ Nimic nu realizezi.” (p. 40, 41). >>>Const. Miu>>>

Se împlinesc în acest an 170 de ani de la naşterea în satul Orman, comuna Iclod, a cunoscutului gimnast de faima internaţională, George Moceanu, „părintele gimnasticii româneşti” ajuns celebru prin înfiinţarea unei şcoli de gimnastică la Bucureşti şi prin turneele întreprinse pe patru continente. În anul 1899 acesta publică ediţia a III-a a lucrării „Călătoriile mele prin Europa, Asia, Africa şi America”. Cu acest prilej, Vasile Iuga de Sălişte, preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş a publicat recent, în editura sa „Dragoş Vodă” din Cluj-Napoca, a IV-a ediţie a scrierii memorialistice a celebrului gimnast, cu o prefaţă de subsemnatul, cu note biografice şi anexe de Vasile Iuga de Sălişte. Se aduce astfel în actualitate figura unui înaintaş de pe meleagurile noastre, al cărui nume stă, la fel ca acela al lui Gheorghe Lazăr, la temelia învăţământului românesc de peste munţi, cu impact serios în redefinirea locului gimnasticii, a loisirului omului modern, a drumeţiei şi dansului în sfera menţinerii unui trup sănătos şi a unui tonus moral ridicat. Fiu de ţăran din Orman, a urmat la vremea respectivă clasele şcolare la Dej, Gherla şi Cluj (Liceul Piariştilor), după care s-a stabilit la Bucureşti, primind postul de profesor de gimnastică la Liceul Sf. Sava, Şcoala de Ofiţeri şi Liceul Matei Basarab, ca apoi să funcţioneze ca maestru de gimnastică şi scrimă la Societatea Română de Arme şi Gimnastică, pregătind cei dintâi sportivi din ţară, precum Simion Petrescu, Lupu, Dumitrescu, Velescu şi alţii. În 1878 a condus ansamblul artistic român la Paris, prezentând pentru prima data dansuri populare româneşti. Cu formaţia pregătită de el a mai organizat turnee şi spectacole la Roma (1882), Madrid (1884), Calcutta (1886), New York, Cleveland şi Chicago (1893). La 8 august 1893, Societatea de Gimnastică din New York l-a proclamat membru al său, oferindu-i şi o medalie de aur şi o diplomă de gimnast. Era o recunoaştere publică a unei activităţi de profesor şi antrenor de mulţi ani, deoarece George Moceanu este unul dintre cei dintâi autori sportivi ai noştri, publicând, încă din 1869, lucrarea intitulată Carte de gimnastică cu figuri, text explicatoriu şi cu tablou de aparate, urmată apoi de altele, precum Gimnastica populară şi raţională pentru uzul şcolilor primare, secundare şi superioare (1875), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete (1887), Şcoala de patinaj şi înot (1892), Memoriile mele asupra istoriei gimnasticei din România (1895). În 1871, el a înfiinţat societatea „Tirul” şi „Şcoala de gimnastică şi scrimă” înfiinţată la 7 noiembrie 1874, unde a format generaţii întregi de iubitori ai sportului. A predat şi o serie de cursuri libere la Ateneul Român, participând cu echipa sa la o serie de piese şi scenete puse în scenă la Teatrul Naţional, iar apoi a promovat dansul popular ca formă de spectacol specific şi mod de exprimare a spiritului naţional. >>>Mircea Popa>>>

În placheta sa – Melodiind prin pădurile de la Sinaia (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – Doru Popovici se vrea un alt fel de ghid turistic, făcând din pădurile din zona Sinaia un popas liric, unde cititorul poate admira frumuseţile de basm ale unui adevărat paradis terestru.

Chemarea din poezia Vino’n codrul de fagi este urmată de o lungă justificare, expozeul eroului liric având în centrul său reliefarea frumuseţii feminine, într-un templu natural: „Vino’n codrul de fagi,/ Liniştitor ca desmierdările lui Eneas/ (…) Şi stai lângă mine, femeie,/ Parcă legănată pe-o scânteie,/ Splendorile-afrodite şi rotunjimile rubensiene/ Lasă-mă din adâncul făpturii mele/ Să ţi le admir” (p. 7). Poezia se încheie aproape rotund, poetul reluând chemarea şi contemplarea frumuseţii feminine, căci numai aşa peisajul îşi dezvăluie splendoarea: „Femeie, parcă legănată pe o scânteie,/ Vino’n codrul de fagi/ Şi’n liniştea lui, ce se-ntinde simfonic/ Stai lângă mine şi lasă-mă/ Splendorile afrodite şi rotunjimile rubensiene,/ Din adâncul făpturii mele să ţi le admir/ Şi dând mirificului peisaj strălucire/ Să simţim c’am intrat/ Pe unicul drum ce duce/ Spre mult visata nemurire!” (p. 9).

Uşor preţioasă în privinţa vocabularului uzitat, poezia O, linişte de la Sinaia… relevă efectul benefic al acestui topos de vis asupra unor personalităţi culturale şi politice, care i-au trecut pragul: „O, linişte de la Sinaia…/ Tu ai fost climatul înălţător,/ În care olimpianul Orfeu moldav/ – genialul George Enescu –/ Capodopera sa, Oedip, creat-a,/ (…)O, linişte de la Sinaia…/ Tu ai picurat în sufletul lui Nicolae Iorga/ Acea încredere’n viitorul senin al ţării noastre” (p. 16, 17). Armonia acestor locuri îi dau prilejul lui Doru Popovici să le nemurească, îngemănând melosul cu pictura şi sculptura, esenţializându-le splendoarea: „O, linişte de la Sinaia…/ –

Armonie de miresme/ Ale florilor sălbatice de la munte…/ Cufundându-mă’n împărăţia ta olimpiană/ Cu virtuţi consolatoare/ Îmi vine a <<melodiza>>,/ A picta sau a sculpta,/ Din adâncul codrilor inimii mele,/ <<Alchimizând>> eufonia Eminescului,/ Policromia Andreescului,/ Hieratismul lui Brâncuşi/ Şi doinirea atemporală a Enescului/ O, linişte de la Sinaia…/ Tu-mi potoleşti zbuciumările,/ Îmi risipeşti durerile inimii” (p. 18-19). >>>Const. Miu>>>

Titlul acestei cronici aparţine unei cărţi a lui C-tin Rădulescu – Motru despre care mi-a amintit noua apariţie a lui Titi Damian („Umbra”, Ed. Omega, Buzău, 2008), un roman aflat în înrudire tematică parţială cu prima sa scriere – „Fagul”, Ed. Bizantină, Buc., 2005. Reperele spaţiale sunt cam aceleaşi (satul Muscelul Cărămănesc din Munţii Buzăului şi oraşele Buzău, Urziceni, Ploieşti, Oradea şi Bucureşti), cele temporale aduse până aproape de noi – copilăria, tinereţea şi maturitatea lui Florin Mândruţă (autorul). Contextul spaţio-temporal îl descifrăm mai bine chiar cu ajutorul scriitorului, „ialomiţean prin adopţie, trăind cu nostalgia muntelui, dar şi cu a adolescenţei şcolare buzoiene”, cum se autocaracteriza într-o cronică. Alături de vechile personaje – familia Mândruţă, vecini, rude, consăteni, Fagul cel Mare –, apar altele noi: foşti colegi normalişti, profesori, surorile Tonia şi Sonia, soldaţi, medici şi alt personal spitalicesc etc.

Se începe cu un nostalgic preambul introductiv intitulat „Drumul întoarcerii…”, al cărui conţinut se deduce din moto: „Cu aripile lor de cer/ şi copitele lor de iarbă/ mi-au bătut în fereastră/ caii, venind de demult/ caii pe drumul stingher// nu voiau apă şi nici popas/ m-au întrebat de-un băiat,/ de-un râu, de-un izlaz, de-o casă/ şi de-un sat în mine rămas/ şi-aproape uitat// în goană prin noaptea pustie şi grea/ caii duceau copilăria mea” (Fl. Popescu, „Elegia cailor pierduţi”). Este deci vorba despre întoarcerea la matcă, în copilărie, ab ovo, este mitul eternei întoarceri, după expresia unui român deja celebru. Capitolul „În mai, când înfloresc castanii” dezvăluie tema de bază a cărţii – o neobişnuită poveste de dragoste. Urmează clasica rememorare a anilor de armată, iar capitolul final, „Telefonul de la ora şase”, completează povestea cu faţete sugerate iarăşi de moto: „Mă rog la tine, ploaie,/ Acum când mama-i lut,/ Fă stropul cât mai mare,/ Transformă-l în sărut.// Adună stropii roată/ Şi fă-i un lung şuvoi./ De-i va fi sete mamei,/ Va bea şi ea din ploi…// La tine mă rog, soare,/Trimite-i raza ta/ Şi încălzeşte-i trupul/ Nici nu va tremura…// La tine mă rog, Doamne,/Aşaz-o-n dreapta Ta/ Şi iartă ei păcatul/ C-a fost şi mama mea” (Aurel Anghel, „Rugăciune”). Din punct de vedere tematic, ne aflăm deci în faţa unei cărţi moderne, un roman care conţine in nuce alte patru-cinci romane. În manieră personală, tot atât de modernă, autorul rememorează întâmplări legate de despărţirea de copilărie prin plecarea la Petagogică, despre prima iubire, păţaniile din armată, găsirea drumului propriu în meseria didactică, relaţiile de familie, boala şi apusul celor dragi. Carte autobiografică prin excelenţă, „Umbra” este în principal un roman de dragoste, al împlinirii îndelung căutate şi dureroase a individului prin iubire, căci, nu e aşa?, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Umbra enigmatică a primei iubiri adolescentine, pierderea ei definitivă şi regăsirea în persoana geamănei, fără ca protagonistul să ştie, descoperirea şocantă a unei a trei umbre, propriul copil, tot acest şir de întâmplări formează intriga, luminată caleidoscopic spre întregire de celelalte întâmplări şi teme. >>>Ilie Mândircel>>>

Atemporale şi aspaţiale, rupte parcă dintr-un noland – dintr-un spaţiu târziu al nimănui – la jumătatea distanţei dintre două trăiri care ar trebui să fie gemene, ori măcar asemănătoare, crâmpeiele de gând risipit ca seminţele-n ţarina campestră ale lui Paul Sân-Petru, scrise cu o încărcătură emoţională aparte, îşi fac loc precum izvoarele freatice ale sufletului minţii, să tragă o gură de aer de la suprafaţa existenţei, lăsând urme înscrise pe şira spinării de bazalt a memoriei noastre afective. Întâmplările se petrec “de-a lungul aşezărilor, de pe valea pârâului” sau dincolo de “pădurea dintre dealuri”.

Structurate magistral pe canavaua schiţelor sau povestioarelor în care realul fuzionează inteligent şi fermecător cu imaginarul, prozele ilustrează fidel lumea paradoxală a satului, areal din ce în ce mai de neînţeles chiar şi pentru ţăranul însuşi care, lăsându-şi de o parte legile ancestrale, rămâne adeseori perplex în faţa tăvălugului istoriei, în stare să ia la vale, să răstoarne să izbească toate valorile ştiute şi moştenite şi chiar altele noi, abia silabisite de pe etichetele scrise în limbi din ce în ce mai străine. Singurul reper temporal, faimoasa revoluţie care mai mult a deformat, a schimonosit în rictusuri amare obrazul ţăranului, decât a îndreptat lucrurile, aşa încât confuzia lui e tot mai adâncă, iar mintea, înţepenită totuşi în nişte canoane, încă mai are bunul simţ să le refuze.Realităţi care-l vexează de-a binelea.

Pe un traiect bine stabilit, drumul ţăranului de la naştere la eternitate, pe scena ancestrală a satului, ca matrice spirituală, incumbă etape de creştere şi maturizare asemănătoare copacului care mai întâi e copăcel, apoi se înalţă falnic, mereu cu crengile spre înalt, până i se adună anii în cercuri concentrice, ca nişte inele succesive de logodnă, apoi de nuntă, de argint, de aur, de platină, până la cununia definitivă cu Înaltul.

Universul sătesc, cu tot ce implică el, cu împlinirile, dar mai ales cu neîmplinirile rămase intacte în vis, descins parcă din realismul lui Marin Preda, departe de a fi totuşi acelaşi, capătă nuanţe amestecate, cosmopolite, cu iz de “străinătate” – sau mai bine zis de înstrăinare. >>>Cezarina Adamescu>>>

Dacă poeţii ar conştientiza finalitatea volumelor de versuri, în sensul de a se orienta mai întâi spre o anumită paletă tematică şi nu cum se întâmplă adesea, când avem de-a face cu un amalgam, cu siguranţă acestea ar atrage atenţia criticilor literari şi a cititorilor… Iată că Valeria Deleanu, în placheta sa, Gânduri sechestrate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), are predispoziţie afectivă pentru un topos – casa – prin intermediul căruia îşi întoarce paşii amintirilor cu nostalgie.

Întoarcerea ad origines – acasă –, fie că este formulată ca o supoziţie (condiţionala ipotetică din poezia Acasă este elocventă), capătă, prin gestică, sacralitate: „De reuşim să ne întoarcem în sat/ vom săruta faţa pământului/ (…) ne vom plimba pe uliţa gândului/ Vom deschide poarta de lemn,/ casa ne va apare ca o liturghie” (p. 7). Întoarcerea acasă înseamnă refacerea legăturii cu părinţii, măcar la nivel afectiv: „Ni se vor transmite din părinţi/ drumuri pătrunse de urme şi fapte/ şi noi îngenunchiaţi cuminţi/ vom fi de suflet mai aproape.” (Ibidem).

Întoarcerea spre locul de odinioară, presupune un gest tandru: „Pe locul unde a fost o casă/ să mergem şi să punem flori” (Pe locul, p. 19). Întoarcerea pe acest tărâm – „o palmă de loc” (cum declară poeta în altă creaţie – Acasă – şi care pentru ea înseamnă „universul”) – echivalează cu întoarcerea într-un timp şi el afectiv, populat cu poveşti: „Vântu-şi aruncă plasa de argint/ spre ciobul de oglindă ce nu s-a scufundat/ şi scoate din adâncuri o poveste/ şi nunta unei fete de-mpărat” (p. 19).

Amintirea universului infantil, rămas intact în „ciobul de oglindă”, îi prilejuieşte poetei derularea unei poveşti la fereastra sufletului: „Din minunata copilărie/ m-a chemat cineva la fereastră./ Tocmai terminasem de scris o poezie/ şi de pictat o floare albastră,/ aşa că am deschis geamul/ (…) În faţa mea cerul, marea/ şi codrul fermecat de aramă./ Dar cum cerul era îndrăgostit/ s-a cununat îndată cu marea/ şi din codrul arămit/ iar am auzit chemarea./ (…) De atunci, în fiecare oglindire/ cu flori albastre l-am întâmpinat./ De atunci, îl simt atât de aproape/ că parcă îl aud grăind/ şi îl pictez din şoapte” (Ascult chemarea amintirii, p. 10).

Toposul de care vorbeam, în accepţiunea lui mai largă, trebuie înţeles şi ca pământ – element esenţial, prin intermediul căruia se face legătura între generaţii. Sub aspectul acesta, aluzia la mitul lui Anteu este transparentă: „Pământul acesta/ bun pentru regenerare/ a încheiat, deja,/ alianţa dintre părinţi/ şi viaţa viitoare.” (Acasă, p. 22). >>>Const. Miu>>>

Volumul de debut “Treize-cişitrei”, Editura “Napoca-Star”, 1999, ne dezvăluie în Ioan Cioba un poet aplecat asupra enigmelor existenţei divine, sugerând pitorescul bi-blic în percepţii plastice: “ase-menea / lemnului / din palmele lui Isus / cuiele îndurării”. Observaţia e, aici, o formă a lecturii, o hermeneutică sui generis aplicată realului: “heruvimii ăşi lustruiau aripile prăfuite / aproape că uitasem tată / de toate presimţirile noastre / acum pregătesc / ca-lendare incomplete / la tipar-niţa pe care / Iuda prevăzător a ascuns-o / pe povârnişul Gologotei”.

Poemele, scurte metafore, uneori, cu sfâşlit aforistic de constatare, sunt oglinzi paralele concave care, prima parte reflectată în a doua este rezultata unui unghi al percepţiei: “mentă şi anason / lăcrimând / prin otava cuvintelor / ceasul deniei / ademenşete / cu arome / e toamnă”.

De altfel, trăirile cotidiene sunt mai mult un pretext pentru reflecţia melancolic-religioasă, lapidară, concisă, din care ia naştere un univers al himerei delicate: “iubito / nop-ţile noastre / dul-ce şi repet-abila / implozie / Dumnezeu / muşcând cu sete / din zemoasa noastră / gutuie”.

Puţine sunt cazurile când imaginaţia lirică rămâne la notaţia brută, aglutinată, căci Ioan Cioba ştie să întoarcă mecanismul privirii înspre desluminarea esenţialului pe care-l aşează în metaforă: “poeme / în-spic-date / aprise cruci ale nopţii / rugăciunile / dau în pârg”. Se pare că, fără să-şi dorească acest lucru, micro-poemele lui Ioan Cioba scurtcircuitează senyu-rile japoneze, al căror părinte este Karai Senyu (1718-1790), dar fără să respecte cu stricteţe chingile impuse de silabe: “iubito / ochiul tău / spre mansarda păcatului / surâzător / şarpele / pândeşte”, sau “tată / răsufletu-ţi / aduce / a nisoare.”.

Sprijinite pe morala creştină, poemele, fără târguieli şi lamentaţii, clorotice, par rupte dintr-un ceremonial iconoclast: “din mâna ta / un copil te chiamă / să preschimbi apa / cânt tremurat / şi mi-e teamă / Dumnezeu e îngăduitor / dar mâine”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Privite dintr-un joc al perspectivelor, poemele din volumul „Îngerul pâinii”, reflectă universul rural, sub toate idilicele aspecte, dar şi relaţionat cu acea părticică de cosmos din sânul căruia facem parte ca entităţi definite, gânditoare, telurice.

Autor cu o perspicacitate dezvoltată, cu un simţ al sacrului deosebit, Ion Croitoru se pune la dispoziţia intereselor spirituale ale obştii, având intenţii moralizatoare pe care şi le asumă.

Simbioza etic-estetic este circumscrisă ideii de sacru. Pe acest fond duhovnicesc, ilustrează cu integritate morală, postulate teologice, extrăgându-şi principiile din normele învăţate şi practicate în lunga experienţă a vieţii.

Dincolo de aspectul tematic principal, de orientarea fundamentală spre edificarea oamenilor, lărgind cadrul, intervin şi alte motive : folclorice, tradiţionale, etico-patriotice, istorice, fabulistice, care nu impietează, ci dau savoare întregului. Căci viaţa e alcătuită dintr-un amalgam de stări şi fapte uneori paradoxale şi depinde de interpretarea şi de semnificaţia dată fiecăruia. Dar aici intervine măiestria autorului, stilul care proliferează la nivelul întregului.

Ion Croitoru este, prin natura sa, prin vocaţie şi prin relaţionarea cu semenii, un analist fin al sufletului omenesc, deşi retorica sa nu e ornamentată de fiecare dată, proporţional cu nivelul mesajului. Şi aici este vorba de mijloacele de expresie care se îmbogăţesc pe măsură ce autorul perseverează în demersul său liric. Dar, unde Dumnezeu a pus un început, tot El va da şi mijloacele pentru a ajunge la atingerea ţelului, în cazul acesta, la o desăvârşită comuniune şi armonie spirituală cu pământul, cu cerul, cu natura şi cu oamenii, lucru nu întotdeauna lesne de realizat. Ceea ce e însă imposibil la oameni, este cu totul posibil la Dumnezeu.

Ion Croitoru s-a născut, după propria mărturisire „purtând în spate cocoaşa tradiţiilor străbune”. Cu „povara consecvenţei” – el stă aşa, de-o viaţă, „ca un turn de veghe, pe un colţ de stâncă” („Povara consecvenţei”).

Cu un dar înnăscut de a istorisi legendele, miturile dar şi întâmplările cotidiene ale meleagurilor dragi, ale matricei sale naturale şi spirituale, Ion Croitoru ne spune chiar şi „legenda cărţii” : „În ceas de cumpănă/ când din lumină s-a frânt/ o rază ca un simplu cuvânt/ coborând peste vârstele munţilor,/ către cele neştiute,/ către cele nevăzute”. Toate acestea au alcătuit o viaţă strânsă-ntr-o carte şi aruncată „pe apa curgătoare/ să se învârtă în ochiuri./ Aşa a apărut legenda cărţii”. >>>Cezarina Adamescu>>>

Intenţia unor poeţi contemporani de a insera pe coperta a IV-a a volumelor publicate referiri asupra scriiturii lor, semnate de voci avizate este lăudabilă. Putem spune că e o carte de vizită a autorului, concentrând vorbele lui Nicolae Steinhardt – „Prin alţii, spre sine.” Însă ce te faci, când „vocea” se face auzită pentru sine? Aşa se întâmplă cu placheta semnată de Carmen Focşa – Confortabila singurătate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), reproduce şi un anacolut al Constanţei Buzea (în România literară, nr. 51-52/ 2005): Autoarea cestui superb Poem şi care şi-a trimis o vreme versurile semnând cu toată puritatea numelui Ana, îi mulţumim şi pentru cărţile dăruite, ce ne-au impresionat profund.” (s.n.). O fi intenţionat autoarea să impresioneze cititorul cu referirile Constanţei Buzea, dar ele nu comunică nimic!

Placheta se deschide cu Amăgire – trei versuri care ar fi putut sta ca moto în fruntea acesteia: „privim printr-un ochean fără lupă/ Doar pentru iluzia că vedem/ Departe.”

Versurile semnate de Cramen Focşa stau sub semnul imaginarului. În Dedicaţie este relevat, în maniera lui Nichita Stănescu, frumosul indicibil, cu puteri demiurgice: „Ea era atât de frumoasă încât/ Făcea să crească noaptea până la umeri, până la gât” (p. 7). Când abordează motivul oglinzii, imaginarul este la puterea a doua, dând naştere la o serie de supoziţii: „Înfiorând oglinda ca apa din fântână/ Necunoscut mi-e chipul pe care îl răsfrânge/ Ori poate-i o podoabă cu măştile nătânge/ Pe care numai clipa e singura stăpână.” (Peisaj interior cu oglinzi, p. 14).

Imaginarul intervine atunci când cuvintele devin neputincioase în a exprima semnificantul: „Vinovat sunt să te desluşesc/ Unde vorbele-şi pierd din putere/ Şi de aceea te-nchipui-durere/ Care urcă dintr-un timp nelumesc.” (Ca zăpada subţire, p. 17).

Toposul care ţine de tărâmul imaginarului facilitează trăirea înăuntru a cuplului: „Ceţoase golfuri – spuse nicăieri,/ Alcătuind închipuite veri/ Cu ierbi şi fructe care se sufocă// Se-aşază între noi ca-ntr-un ţinut/ Unde intram în semn de renunţare/ Cu amintirea ploii-n chip de scut…” (Închipuite veri, p. 18).

Tonul nostalgic dat de verbul la condiţional, din ultima strofă a poeziei Nostalgii amânate dezvăluie neîmplinirea cuplului, eul liric recurgând la căutarea „jumătăţii” pe un alt „tărâm” – sinele: „În mine se-aşterne zborul cailor suri/ Către acea pajişte mereu amânată…/ Ce n-aş da, să găsesc încă o dată/ Umbra ta, ascunsă printre albituri!” (p. 28). >>>Const. Miu>>>

Apariţia piesei de teatru XERXE la editura „Sitech”, Craiova, 2004, a cunoscutului dramaturg, poet şi eseist Dumitru Velea se constituie într-un eveniment editorial de excepţie.

Având peste 60 de personaje, piesa este o amplă frescă poematică, în viziunea cinematografică despre istoria perşilor din jurul anilor 480 î.Hr. După o documentare făcută cu acribie, Dumitru Velea a recompus şi recreat cu talent, secvenţă cu secvenţă, o istorie încărcată de semnificaţii şi implicaţii decisive în evoluţia societăţii omeneşti din zona în care ne aflăm.

Partea I a piesei, intitulată „Sardes”, cuprinde evenimentele petrecute în această cetate din partea stângă a fluviului Hermos de către Xerxe, după retragerea sa din faţa Salominei, în urma luptelor navale.

Piesa este gândită cinematografic, cu desfăşurări pe spaţii ample, cu conflicte între caractere puternice, dar şi de idei cu decoruri adecvate şi costume ce respectă adevărul istoric.

Tablouri de o mare fineţe şi dramatism, autorul le coagulează atât prin explicaţiile regizorale, dar mai ales prin dialogurile dintre personaje, încărcate de spirit filozofic, de esenţă, uneori, aforistică, emanând înţelepciune şi echilibru estetic. Părţi întregi din piesă urcă în metafizic, atât prin locul desfăşurării acţiunii, dar şi prin reacţiile psihologice ale personajelor, al atitudinilor faţă de mediu: „Să nu murdărim pământul şi apa, că sunt sfinte şi vii!” (Cioplitorul). Autorul pune în discuţie nemurirea prin cultură: „Nimeni nu poate fu ucis, dacă are o tăbliţă de carte în braţe!” (Cioplitorul).

Partea a II-a a dramei, intitulată „Sursa”, se desfăşoară în această localitate ce se află pe malul drept al râului Hoaspes, „pe o terasă stăpânită de munţii Zagros, ce domină câmpia mesopotamiană”. În acest „capitol”, deşertăciunea existenţei omului este tema de bază. Cu cât construcţia ordonată de Marele Rege se ridică, cu atât se scufundă mai mult, „O lume ce pe nesimţite cade”, cum zice Eminescu. Eşecul luptelor duse de Xerxe, având la bază trădarea, dar mai ales neputinţa de a nivela „Calea luminii”, a dreptăţii ca echilibru al existenţei în propriei conştiinţă, a dezamăgirii în faţa vicleniei istoriei, îl face pe acesta să vadă în orice întreprindere umană o efemeritate, în ciuda faptului că el se află pe un piedestal al gloriei. >>>Al. Florin Ţene>>>