Iulie 2008


„De ce mă obligi să trăiesc în mijlocul tăcerii tale?”

Realitate şi vis, viaţă şi moarte, dragoste şi ură, iată câteva perechi antagonice prezente în mai toate scrierile lui Petre Bucinschi, scrieri care vin să aducă pe tapet întâmplări dintr-o realitate mai mult sau mai puţin cunoscută nouă, o realitate cernută prin întunericul fiinţei sale. Din acest întuneric, din această beznă, s-a născut şi Îngerul negru, o entitate ambiguă: înger al morţii şi, prin aceasta, demon aducător de nenorociri, mai bine spus, el este răpitorul de suflete, cel care nu cunoaşte milă sau îndurare prin însăşi menirea sa. Un cyborg spiritual menit secerării de destine. În O zi cu Îngerul Negru, este descrisă o luptă între acest cyborg şi îndrăgostitul care nu vrea să cedeze sufletul iubitei sale acestuia, o luptă pierdută de la bun început, o luptă inutilă, căci din iubita sa nu mai rămăsese decât un trup rece, lipsit de viaţă, dar încă seducător prin răceala sa. Iar moartea, reprezentată de Îngerul Negru, a răpit sufletul femeii în chiar timpul actului sexual, astfel fiind ilustrată ideea consubstanţialităţii Eros/ Thanatos. Iubire şi moarte la graniţa dintre iluzie şi realitate, o graniţă fragilă, chiar incertă prin fluiditatea sa, iată în câteva cuvinte ceea ce a încercat Petre Bucinschi să surprindă în acest roman. Trama e destul de simplă, ca în mai toate romanele lui Petre Bucinschi. Un cuplu de îndrăgostiţi închiriază o cameră de hotel unde se lasă pradă jocurilor erotice. În timpul acestor jocuri, femeia, Aesia, va muri. Bărbatul, surprins de acest eveniment neaşteptat, nu ştie cum să reacţioneze, ce să facă, aşa că, în cele din urmă, în faţa trupului gol şi lipsit de viaţă al iubitei, va cădea pradă unui impuls meditativ, chiar poetic, în care tânguirea se transformă într-o chemare a fiinţei iubite, dar şi într-un blestem al acelui Înger Negru care a îndrăznit să o răpească pe cea pe care iubitul şi-o dorea pentru totdeauna lângă el. „Lentă şi senină, ori subterană ca o cârtiţă, moartea este prezentă organic în romanul O zi cu Îngerul Negru”, va recunoaşte însuşi autorul într-un scurt Cuvânt introductiv. Iar moartea, aşa cum o dovedesc majoritatea variantelor mitului orfeic, nu poate fi învinsă, nici măcar atunci când ea însăşi îşi doreşte acest lucru. „Moartea pătrunde în viaţa noastră împovărată cu ustensile destinate curăţeniei, omul rămâne nemişcat în faţa ei, scoţând ale sale mugete dezolante şi onomatopeice ale dezamăgirii”, mărturiseşte Petre Bucinschi în acelaşi cuvânt introductiv al autorului. Moartea aduce cu sine veşnica şi irezolvabila problemă a lumii de dincolo: „Îmi este greu să îţi înţeleg starea în care te afli. >>>Raul Popescu>>>

Anunțuri

Autor a peste 50 de studii şi comunicări de istorie a culturii, învăţământului şi spiritualităţii locale, neobosit căutător prin arhive şi biblioteci (Mihai Mâncu) a tipărit „Vestigiile rupestre din munţii Buzăului” (1980) şi „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate” (2002). Din cele mai vechi timpuri, pe Valea Buzăului crucile s-au făcut din piatră, fiind încrustate cu litere chirilice şi cu semne ciudate, cum e acea mână a cioplitorului, în care profesorul Ilie MÂNDRICEL vede un îndemn la hărnicie şi neodihnă. În cel mai frumos capitol al cărţii „Chemarea clopotelor scufundate”, face un elogiu al mâinii, citând din Martin Heidegger, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Titlul ne trimite gândul la clopotele care s-ar fi scufundat odată cu schitul Sf. Dumitru în urma unui cutremur, şi care cheamă la cunoaşterea trecutului şi la credinţă. Lucrarea este rodul cercetării unui mare volum de documente vechi. Aparatul ştiinţific este bogat. Sunt 1427 note de subsol. Autorul a adus la lumină informaţii referitoare la cei mai vechi cunoscători şi utilizatori ai scrisului în zona Bozioru, centrul triunghiului vestigiilor rupestre: logofeţi, copişti, dascăli, învăţători, cioplitori. „Din istorie sau din legendă strămoşii ne vorbesc despre credinţa lor statornică, rugându-ne să nu-i uităm. Chemarea clopotelor scufundate este pentru cei de azi îndemn spre cunoaşterea trecutului şi chemare la credinţă în Dumnezeu”, afirmă Ilie MÂNDRICEL în „Argumentul” lucrării sale. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Spaţiul vasluian n-a dus şi nu duce lipsă de poeţi. Ion Iancu Lefter, Ion Enache, Ion Alexandru Angheluş, Simion Bogdănescu, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Baban, Ion Gheorghe Pricop, dar şi Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon într-o anumită măsură, ori mai tinerii lor confraţi Ancelin Roseti, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu, Dorin Cozan – şi, desigur, nu numai ei – atestă că această zonă, în ciuda modestei sale stări economice (sau poate tocmai de aceea), se dovedeşte a fi un mediu prielnic creaţiei poetice, spre deosebire de alte locuri din ţară, mai prospere din punct de vedere economic, unde spiritul materialist-pragmatic tinde să reducă la zero manifestările de viaţă spirituală.

Loc prin care şi-a purtat paşii cândva Eminescu, Vasluiul a mai scos de curând la iveală o prietenă a muzei Erato: Luminiţa Scotnotis. Volumul său de versuri, „Trandafirul negru” (Ed. Pim, Iaşi, 2007, cu o prefaţă de Ioan Baban), are valoarea unei diplome de capacitate pe care sunt înscrise note bune şi afirmă o nouă voce poetică. Iar faptul că autoarea, cu nume de rezonanţă elină dar de obârşie bănăţeană, şi-a găsit drept loc de afirmare acest colţ de ţară este şi el destul de grăitor: aici, spre deosebire de Timişoara ori Salonic, poezia funcţionează mai bine decât economia.

Miza şi mesajul cărţii se conturează cu suficientă claritatate de la prima lectură. Dragostea, Viaţa, Moartea, Creaţia poetică, Maternitatea şi Visarea constituie, în mod evident, temele predilecte ale autoarei, care oscilează cu o anumită lejeritate între formele mai vechi şi mai noi ale poeziei. Mai precis, ea dovedeşte un cert ataşament pentru canonul tradiţional-clasic şi o anumită deschidere către poezia modernistă şi neomodernistă, rămânând reticentă doar în faţa canonului postmodernist. În accepţia sa, creaţia lirică nu poate fi decât un spaţiu privilegiat al confesiunii, în care poetul îşi poate comunica cu francheţe trăirile, stările sufleteşti, gândurile şi sentimentele şi unde nu mai rămâne destul loc pentru jocuri, parodii, pastişe ori simulacre. Experimentul şi căutarea cu orice preţ a originalităţii nu o tentează prea mult pe autoare, în schimb ea este sensibilă la modele de prestigiu din lirica românească a secolului XX. Ecouri blagiene pot fi recunoscute în astfel de versuri: „Pe drumul meu către apus / În vechea şezătoare / M-aşteaptă timpul ce e scurs / De-a clipei înserare” ( „Cărarea către infinit”). Tot atât de adevărat este că poeta practică pe alocuri, cu destulă abilitate, jocul de cuvinte dublat de semnificaţii, aşa cum se poate remarca în versurile oximoronice, cu valoare hiperbolizantă: „Prea dulce e amarul din dragostea sublimă / Prea cald este şi frigul ce inima-mi alină / Prea neagră e lumina din mintea mea felină” („Nu ştiu”). >>>Daniel Dragomirescu>>>

Urmăream de-a lungul ultimelor două decenii interesantele interviuri cu artiştii plastici, realizate de Dumitru Dumitraşcu, un mare iubitor de artă, el însuşi pictor, publicate în revistele „Steaua” şi „Tribuna”, şi iată că aceste mărturii de atelier au fost publicate de Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj, 1998, între coperţile unei cărţi intitulate sugestiv Labirintul artei – convorbiri de atelier.

Medicul, profesorul şi omul de ştiinţă Dumitru Dumitraşcu, autorul cărţilor „Trepte spre ştiinţă”, Editura Dacia, 1974, Medicina între miracol şi dezamăgire”, Editura Dacia, 1986, inscripţii, Editura Litera, 1989, „Triumful lui Icar” – eseu despre autoformare Editura Didactică şi Pedagogică Akademos, 1994, reuneşte în „Labirintul artei” 16 interviuri cu tot atâţia pictori şi sculptori. Cartea este o rază de lumină în labirintul creaţiei plastice pentru a ne însori mai bine mesajul ei.

Dumitru Dumitraşcu recuperează şi în aceeaşi măsură pătrunde adânc în intimitatea gândurilor artistului, prin întrebări subtile şi complementare, sincere şi la obiect ce stârnesc apetitul destăinuirii.

Arta care de-a lungul istoriei milenare a omenirii reflectată trăirile şi existenţa, înfrumuseţând-o, este un miracol al îndumnezeirii omului.

Autorul, în cuvântul, Către cititor, subliniază că arta ne poartă într-un univers paralel, un univers la alegere, mai aproape de idealul fiecăruia”. Ea ne ajută să coagulăm, sunetele interioare pentru a înţelege mai bine trecerea noastră prin această lume.

Cartea se deschide cu interviul luat pictorului Gheorghe Apostu care, sondând şi studiind legendele, baladele şi cântecele bătrâneşti, iconografiază timpul în oameni de care se apropie cu sfiiciune pentru a recrea lumea şi a se manifesta aşa cum este ea”.

„Pictura şi poezia se întâlnesc şi se sprijină reciproc” la Teodor Botiş, Ele se urmează, se interferează, coagulând o anumită tensiune prin ritmuri i prin dozarea elementelor componente”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Placheta de versuri semnată de Allora Albulescu – Patimile pianinei, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 8scoasă sub egida Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) – evidenţiază un aspect mai puţin abordat de postmodernişti: ironia înţelegătoare faţă de teroarea banalului cotidian, care duce la depersonalizarea individului.

De altfel, aceasta este şi problematica abordată cu mijloacele poeticului, în cartea mai sus amintită. Allora Albulescu surprinde aici, cu minuţiozitate, fazele premergătoare depersonalizării, starea ca atare şi atitudinea eu-lui poetic. Bunăoară, în Stare premergătoare, pierderea identităţii e văzută ca o acţiune egalitaristă: „Mi-aşez trăsăturile feţei/ şi circumvoluţiunile minţii/ să semene cu ale lor,/ îmi sincronizez dinţii/ cu clănţănitul comun/ din mijlocul pieţei/ (…) Mă descotorosesc de propria identitate/ ca de un înveliş străin…” (p. 9). Citind cu atenţie acest fragment, suntem tentaţi să credem că acţiunea venită din partea eu-lui poetic este voluntară şi liber aleasă, nu impusă. Dovadă registrul verbal – două verbe relevă, fără echivoc, acest aspect: „sincronizez” şi „mă descotorosesc”. Ne-am fi aşteptat la o acţiune de frondă faţă de această tendinţă generală…

Dez-egotizarea (cum inspirat îşi intitulează poeta o creaţie) vizează habitudinea ca manifestare a resemnării – atitudine pasivă urmărită de păpuşari, căci cei care acţionează ca la comandă sunt biete marionete: „Te-nveţi cu gândul/ că nu ţi se mai spune/ pe nume sau că/ numele tău/ s-a desensualizat,/ s-a desenzualizat,/ că nu-l mai ai/ sau nu-i mai aparţii” (Jertfă pentru vină, p. 18). Să reţinem că la nivel gramatical, ideea pierderii identităţii este marcată prin folosirea acelui tu impersonal, de care vorbeşte Tatiana Slama Cazacu. Habitudinea înseamnă şi practicarea unei religii a banalului, repertoriul fiind în vogă: „…obişnuiam să ne adunăm/ În jurul samovarului/ (…) Sporovăind cu câte un vecin/ (…) Despre viitorul spectaculos/ Al lumilor de-apoi,/ Despre coloana sonoră a realului/ (…) Radiaţi cu teama că trăim/ În scenariul altcuiva?” (Starea de a fi, p. 10). >>>Const. Miu>>>

Constatăm cu bucurie că în ultima vreme sunt tot mai frecvente volumele care aduc un aport considerabil la întărirea relaţiilor dintre culturile ţărilor romanice, fapt ce prilejuieşte o mai bună cunoaştere a popoarelor lumii, vorbitoare de limbi romanice, iubitoare şi producătoare de valori umaniste. Criticul şi istoricul literar, prof. dr. Mircea Popa (după ce anul trecut a scos volumul Sub semnul Franţei la Editura Eurograph)[1] a publicat în acest an, 2007, la Ed. Dacia din Cluj-Napoca, un volum antologic de proză intitulat: Spania descoperită de români.[2] După cum se menţionează şi pe prima filă, cartea a apărut cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Român, în colecţia Discobolul a prestigioasei edituri clujene, aspect notabil privind preocupările acestei instituţii de cultură. În literatura română, interesul pentru cultura spaniolă se manifestă de timpuriu, prin Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, aflăm din Prefaţa cărţii semnată de coordonator, istoricul şi criticul literar Mircea Popa, ale cărui cercetări au schimbat nişte graniţe în periodizarea literaturii române din epoca veche. Este regretabil însă faptul că nici o instituţie cu putere de decizie nu a hotărât introducerea preţioaselor descoperiri ale domniei sale în manualele şcolare, spre folosul nostru al tuturor.

După opinia competentă a coordonatorului acestei interesante antologii, există două căi de expresie a promovării cunoaşterii dintre cele două popoare, român şi spaniol: prima este calea livrescă, aceasta facilitând o cunoaştere indirectă, iar cealaltă, considerată o cale directă, se materializează prin călătorii sau sejururi în spaţiul iberic ale unor scriitori români fascinaţi de misterul maurilor. Din prima categorie, cea livrescă, fac parte, după cum reiese din studiul reputatului critic, un şir de scriitori români, începând cu N. Costin, fără a-i introduce în prezenta antologie pe unii care nu au fost oameni de cultură, dar care au scria despre Spania. Aflăm că, după traducerea Ceasornicului principilor sau despre viaţa împăratului M. Aureliu realizată de fiul cronicarului umanist Miron Costin, a urmat Critil şi Andronic, „un romanţ” tradus în româneşte, al scriitorului Balthasar Gracian, din păcate fără să ştim numele traducătorului, iar apoi Selestina, „poveste ispaniolească” rămasă în manuscrisele academice cu nr. 452 şi 474, prelucrare atribuită lui Costache Negruzzi. Serdarul Barbu Tempeanu traduce în 1839 Întâmplările lui Lazarilă Torma(El Lazzarillor de Tormes), dar şi acesta rămâne în manuscris, deci aria de circulaţie a operei este foarte restrânsă. >>>Maria Vaida>>>

Pagina următoare »