20 Septembrie 2007 – CARMEN FOCŞA: „CONFORTABILA SINGURĂTATE“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006 (Constantin Miu)

Intenţia unor poeţi contemporani de a insera pe coperta a IV-a a volumelor publicate referiri asupra scriiturii lor, semnate de voci avizate este lăudabilă. Putem spune că e o carte de vizită a autorului, concentrând vorbele lui Nicolae Steinhardt – „Prin alţii, spre sine.” Însă ce te faci, când „vocea” se face auzită pentru sine? Aşa se întâmplă cu placheta semnată de Carmen Focşa – Confortabila singurătate (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), reproduce şi un anacolut al Constanţei Buzea (în România literară, nr. 51-52/ 2005): Autoarea cestui superb Poem şi care şi-a trimis o vreme versurile semnând cu toată puritatea numelui Ana, îi mulţumim şi pentru cărţile dăruite, ce ne-au impresionat profund.” (s.n.). O fi intenţionat autoarea să impresioneze cititorul cu referirile Constanţei Buzea, dar ele nu comunică nimic!

Placheta se deschide cu Amăgire – trei versuri care ar fi putut sta ca moto în fruntea acesteia: „privim printr-un ochean fără lupă/ Doar pentru iluzia că vedem/ Departe.”

Versurile semnate de Cramen Focşa stau sub semnul imaginarului. În Dedicaţie este relevat, în maniera lui Nichita Stănescu, frumosul indicibil, cu puteri demiurgice: „Ea era atât de frumoasă încât/ Făcea să crească noaptea până la umeri, până la gât” (p. 7). Când abordează motivul oglinzii, imaginarul este la puterea a doua, dând naştere la o serie de supoziţii: „Înfiorând oglinda ca apa din fântână/ Necunoscut mi-e chipul pe care îl răsfrânge/ Ori poate-i o podoabă cu măştile nătânge/ Pe care numai clipa e singura stăpână.” (Peisaj interior cu oglinzi, p. 14).

Imaginarul intervine atunci când cuvintele devin neputincioase în a exprima semnificantul: „Vinovat sunt să te desluşesc/ Unde vorbele-şi pierd din putere/ Şi de aceea te-nchipui-durere/ Care urcă dintr-un timp nelumesc.” (Ca zăpada subţire, p. 17).

Toposul care ţine de tărâmul imaginarului facilitează trăirea înăuntru a cuplului: „Ceţoase golfuri – spuse nicăieri,/ Alcătuind închipuite veri/ Cu ierbi şi fructe care se sufocă// Se-aşază între noi ca-ntr-un ţinut/ Unde intram în semn de renunţare/ Cu amintirea ploii-n chip de scut…” (Închipuite veri, p. 18).

Tonul nostalgic dat de verbul la condiţional, din ultima strofă a poeziei Nostalgii amânate dezvăluie neîmplinirea cuplului, eul liric recurgând la căutarea „jumătăţii” pe un alt „tărâm” – sinele: „În mine se-aşterne zborul cailor suri/ Către acea pajişte mereu amânată…/ Ce n-aş da, să găsesc încă o dată/ Umbra ta, ascunsă printre albituri!” (p. 28).

Trăirea în imaginar devine un modus vivendi, chiar dacă nostalgia departelui nu atenuează „cataclismele” închipuite: „De-atâta dor, păduri imaginare/ Ard mulcomite, ca de obicei/ Şi-n locul tău ales pentru trădare/ Jivinele se leapădă de piei.” (p. 34). Închipuirea care substituie aşteptarea înseamnă fiinţare, în poezia Autumnală: „Cu-n gest, ca pe o toamnă mi te-am şters/ Din geamul aburit de aşteptare/ Şi ceasurile parcă merg invers/ Clepsidrele nu au nisip, doar sare.// E atâta sunet care ne colindă/ Şi atâta-nchipuire-n loc de timp” (p. 19).

CONSTANTIN MIU