03 Septembrie 2007 – FLORIAN BRATU, „IDENTITATE ŞI DIFERENŢĂ – DE LA NOSTOS LA REVELAŢIE ALETHEICĂ“, Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006 (Constantin Miu)

Noua cartea a lui Florian Bratu, Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), îşi dovedeşte utilitatea sub un dublu aspect: ca reper teoretic pentru poetica romanului, în mod deosebit romanul de analiză psihologică, şi exegeză a romanului de introspecţie proustian, În căutarea timpului pierdut. Structural, în afara Avant-propos-ului şi a Bibliografiei, cartea în discuţie are trei mari capitoele: 1. Metamorfozele identităţii, 2. Privirea retrospectivă, 3. De la nostos la revelaţia aletheică.

În Avant-propos, găsim principii de naratologie, dar şi referiri la romanul de introspecţie proustian, în opoziţie cu romanul de analiză psihologică – asemănări şi, mai cu seamă, diferenţieri. De asemenea, intenţia acestei lucrări este clar formulată: „Vom insista pe parcursul lucrării asupra cuplului identitate – diferenţă, a seriilor de perspectivă pe care romanul le prezintă în spaţiul său, contribuind, totodată, la revalorizarea unor procedee ale romanului tradiţional şi la dezvoltarea artei în care interioritatea sau traseul personajelor în diferite circumstanţe existenţiale cruciale vor oferi adevăruri, forme şi straturi ale fiinţei umane, aşa cum a fost văzută, înţeleasă şi/ sau construită în spaţiul artei.” (p. 16).

Capitolul al II-lea are la bază aceeaşi dihotomie: romanul de analiză psihologică vs romanul proustian de introspecţie. Iată doar câteva exemple elocvente: „Spre deosebire de romanul de analiză psihologică, aşa cum îl percepe marea majoritate a criticilor, romanul de introspecţie proustian comportă în structura lui poezia, pe care nu o anexează, ci o creează în spaţiul său…”; „În romanul psihologic se poate observa o determinare apriorică a personajelor (…) Romanul de introspecţie proustian, în schimb, ne oferă spectacolul unor fiinţe ce se definesc în traiectul lor în spaţiul ficţiunii…” (p. 31).

După ce lămureşte în ce constă noţiunea de realism proustian, denumit de cercetător realism subiectiv al cunoaşterii, pentru că – notează acesta – „de fapt, axa pe care este construită acest roman al privirii introspective este evident aceea a comprehensiunii…” (p. 37), autorul aduce în discuţie un alt concept, inerent în demersul său analitic şi critic – conştiinţa cunoscătoare –, punctul său de vedere sprijinindu-se în acest loc pe ideile filosofului german Heidegger (cf. p. 59).

Chiar din primul capitol al cărţii sale, Florian Bratu anticipează problematica privirii în romanul de introspecţie al lui Proust, pe care o va aborda pe larg în următorul capitol, opinând acum: „Consecinţa imediată a dinamicii privirii în romanul de analiză psihologică este că ochiul cunoaşterii avansează spre ceea ce se expune, pe câtă vreme în romanul de introspecţie proustian privirea (…) este proiecţia însăşi, calea spre ceea ce este în adevăr.” (p. 29). În alt loc, actul privirii este socotit a fi „fundamental în romanul de introspecţie proustian, funcţia ei fiind determinantă în organizarea materiei, nu în definirea acesteia, ci în locuirea lumii.” (p. 41). Apoi, se precizează în ce constă tehnica romanului de introspecţie sau a privirii interioare: „personajul este reconstituit de cititor tocmai pentru că el are libertatea de a fi în scenă…” (p. 49).

În strânsă legătură cu privirea este şi iniţierea eroului proustian în cursul povestirii, autorul cărţii de care ne ocupăm distingând un timp al uimirii, unul împărtăşit („timpul împreună-cu-celălalt”) şi un timp al devenirii întru, „în care aspiraţia se converteşte în voinţa de deschidere sp5re o altă treaptă: decizia de a transforma trăitul în Operă.” (p. 125).

Un alt aspect discutat în carte şi care face obiectul unui subcapitol este apariţia alterităţii în câmpul perceptiv al eului, declanşând „un vast proces de reacţii dintre care una credem că este fundamentală: interogaţia asupra realităţii identităţii acestui alt eu care trebuie cunoscut.” (p. 90). De aici, se ajunge la distingerea a doi timpi în scriitura proustiană: „Dacă în prima perioadă (<<vârstă>> în limbaj proustian) ne aflăm în timpul interogaţiei, în care îndoielile asupra propriei disponibilităţi artistice apar frecvent în diversele sale <<modele>> ce i se propun (…) în cel de-al doilea moment intrăm în timpul diferenţei sau al adevărului, când vocaţia devine justificată, actul alegerii presupunând conştientizarea caracterului singular al propriei identităţi care trece de la virtual la actual, de la inautentic, la aletheia realului. „ (p. 203). Pasajul acesta explică şi subtitlul lucrării lui Florian Bratu, de-a lungul căreia a urmărit cunoaşterea dinăuntru a romanului proustian În căutarea timpului pierdut.

Prof. Dr. CONSTANTIN MIU