27 Septembrie 2007 – CORINA MATEI GHERMAN: „DIALOG SURD“, Editura Timpul, Iaşi (Victor Sterom)

„Peste două zile voi culege! în ochi un gram de primăvară îl voi răsădi în inima ta/ în roiul visului/ apoi îl voi dărui cerului. (Un gând alb).

Temperamentul poetei Corina Matei Gherman (născută la 30 martie 1967) este vădit solar, tonurile sale înfăţişându-se pline de încredere şi duioşie. Caligrafiate în coduri subtile, poemele – când strâmte – precum apele repezi şi adânci de munte, – când largi – ca nişte estuare compun o atmosferă meditativ-roman-tică, doldora de aburii şi de miresmele unei paralumi.

„Curând mă voi înălţa/ spre a recita stelelor/ o poezie/ înnobilând cuvinte/ Cine mă va oprii când culegi vise/ îmi voi jertfi/ iluziile/ Unde mă voi regăsi/ dincolo de tăcerea zidului/ voi rătăci prin blestemul/ iubirii/ Nu mă voi opri/ lumina verde/ mă înfloreşte/ primăvara/ îmi ascult vederea/lumina/n-aş fi cunoscut-o/ niciodată./ Aştept o lumină/ a acestui întins/ tăcere/ camera aleargă/pe geamul deschis./ Mă arunc în nemărginire/ trec prin furtuna/ unui curcubeu/ apoi/ eliberez frunzele“. (Reflexe).

Poeta ieşeană Corina Matei Gherman oferă cititorului acestei cărţi o armonie în alb-vişiniu izvorâtă dintr-un spaţiu elegiac, confesiv, neîntinat. Versurile sale sunt – aici – senzoriale, şi, sub un codificat impuls lăuntric, purificatoare.

Sensibilitatea, fantezia, intuiţia poetică, dar şi luciditatea poetei Corina Matei Gherman, creează în permanentă o zonă de insolit şi de fantastic, o zonă de vrajă şi vis. Urmele trecerii prin viaţă şi prin dragoste şi timp dau o imagine spiritualizată, conotativă, într-o combinaţie de real şi ireal. Dar, privită îndeaproape (citită şi recitită) în această poezie, ni se va releva un fundamental echilibru interior, un mijloc de îmbogăţire a limbajului şi în subsidiar, de adâncire a sensurilor. Reţinem din acest – dialog surd – contururile de ansamblu ale poeziei ghermaniene – cu adevărat reflexive – care dau o pecete inedită (unică) luminii şi frumuseţii cuvântului însuşi:

„Cuvântul s-a retras molatici de pe ochiul albastrul carapacea genei e leneşă/ după atâta cădere în aerul negru al nopţii/ acum îşi ademenea înfăţişarea/ în sclipirile unei dimineţi întârziate/ făcându-şi zeci de combinări din literele celule/ care-i compun graţiosul corpi cu vădite tendinţe de a captiva acel răsărit! ce se anunţa demn de misiunea sa! din timpuria tinereţe râvnise nemurirea! pentru care inventa mereu alte şi alte vise! în scene nesfârşite nici până în prezent! atent la prefacerile din jur./ Cuvântul se roteşte mai repede decât antena unul radar dar nu localizează! mesajul“. (Când perseverenţa scrie poeme).

VICTOR STEROM