O CARTE PE ZI

…Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING  (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

 Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, >>>>

„Croitorul de poveşti” – Un copil călare pe-o buburuză, un croitor de poveşti, un armăsar alb cu două rânduri de aripi verzi, de pătrunjel. Iată lumea poveştii Martei Cozmin.

Un băieţel care, aidoma Alisei în ţara minunilor, se micşorează până la mărimea unei gâze ori creşte într-o secundă, până când atinge copaia uriaşă a unui nor. Un băieţel care nu ştie a croi poveşti şi pleacă în căutarea acelui tezaur fermecat al închipuirii. >>>>

Deşi nu o cunosc pe doamna Speranţa Miron de multă vreme, m-am declarat din prima clipă un admirator înflăcărat al domniei sale. M-au “izbit” în ureche (pentru că am vorbit mai întâi la telefon) o muzică sfioasă, dar plină de putere, vibraţiile persane ale unui suflet, care zâmbeşte chiar şi atunci când timpul picură sare peste rănile deschise, chiar şi atunci când un ochi plânge şi unul râde. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces în vasta bibliotecă a prietenului meu – poetul Ionel Marin şi am primit o carte de-a Speranţei. Este o carte al cărei titlu m-a surprins plăcut, intitulată simbolic: “Unicul sens”. >>>>

Un mozaic de stări şi sentimente, de la bucurie maximă la tristeţe şi indignare te încearcă, doar frunzărind cuprinsul cărţii lui Răzvan Ducan, care a adunat între coperţi file de viaţă, file de istorie, file de cultură, file de suflet…

De la manifestările cultural-artistice la medalioane literare, exegeze, însemnări de scriitor, portrete, comemorări ale unor evenimente şi oameni „cari au fost” – la eseuri, marginalii, proteste, pamflete într-o paletă cromatică de nuanţe care transmit cititorului informaţii şi sunt menite să dăinuie, ele alcătuiesc, ceea ce îndeobşte se numeşte publicistică, gen care pe nedrept s-a socotit efemer. >>>>

Recent, a apărut sub semnătura lui Cristian-Claudiu Filip şi Vlad-Daniel Nistor lucrarea Negreni. Istorie, tradiţii şi legende, subintitulată Studiu monografic. Lucrarea beneficiază de o prefaţă semnată de prof. univ. dr. Aurel Codoban, fiu al comunei Negreni.

 Am avut posibilitatea, de-a lungul anilor, să consemnez şi să salut apariţia a numeroase monografii ale unor localităţi din judeţul Cluj[1], apreciind eforturile făcute de autorii lor de a scoate la lumină momente şi evenimente importante pe plan local sau regional, dar mai puţin cunoscute publicului larg şi, de ce nu, uneori chiar şi specialiştilor. Cei doi autori, dintre care unul născut chiar la Negreni, iar actualmente şi viceprimar al comunei, fac eforturi lăudabile de a aduce în actualitate o serie de informaţii relevante privind dezvoltarea şi evoluţia în timp a acestei aşezări, cunoscută în aproape toată ţara, dar şi peste hotare, datorită celebrului târg de la Fechetău, pe care-l găzduieşte de veacuri în perimetrul său. >>>>

Lectura este un dar plăcut – făcut fiecărui om, care-şi caută echilibrul în scrierile valoroase, prin care transpar emoţiile picurate din sufletul unui artist. Poţi descoperi scrieri ce aduc în atenţia publicului, lucruri nu atât nespuse, cât rescrise, resimţite sau mai bine-zis: reinventate. Ispitit de o posibilă reîntoarcere în timp, am regăsit cartea domnului Năstase Marin, intitulată “Fermecate obiceiuri”, Editura Şcoala Gălăţeană, 2005. O carte despre care s-a vorbit dar, despre care – cu siguranţă, merită să se mai vorbească. Lucrarea are 148 pagini alb-negru. Ea nu este ilustrată, dar acest fapt este compensat de descrierile în amănunt ale evenimentelor rurale, astfel încât în mintea cititorului se poate contura o imagine “tangibilă” a acestor evocări. >>>>

Dincolo de noapte nu poate fi decât aurora care anunţă ziua, Lumina, speranţa. În virtutea acestei aşteptări, noaptea devine suportabilă. Titlul acesta este deosebit de sugestiv.

Există, fiecare dintre noi a experimentat, momente faste în viaţă, care sunt menite a rămâne încrustate în suflet şi care constituie pietre de hotar pentru că dincolo de ele se întrevede o schimbare, o creştere, o înălţare, un punct de reper. O astfel de întâlnire a fost pentru scriitorul Nicolae Băciuţ, cea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în Germania, socotită  “sub semnul Providenţei”, care a exercitat pentru ambele persoane, ceea ce se poate numi, “fascinaţie la prima vedere”.>>>>

Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?… >>>>

Am constatat adeseori că scriitorul se identifică operei sale. Nu e de mirare, aşadar, că poemele, îşi cer dreptul şi chiar prind viaţă, revendicându-şi fragmente din biografia creatorului, au tendinţa să-şi dispute locul de frunte în viaţa lui.

Un poet este ceea ce rodul inimii sale este.

Când am deschis cartea lui Ioan Găbudean, imediat mi-am făcut o imagine despre personalitatea lui. Textele poetice îl dau de gol şi degeaba încearcă să se ascundă sub veşmintele lor suave şi învoalate. Chiar şi cu ochiul liber se întrezăreşte silueta inconfundabilă a poetului. Dar nu asupra acestui lucru am să stărui în cele ce urmează. >>>>

Dacă George Călinescu a alternat activitatea sa de istoric şi critic literar cu cea de romancier, iată că Stan V.Cristea cunoscut ca publicist şi mai ales ca istoric literar îşi lărgeşte evantaiul preocupărilor sale cu creaţii lirice, înmănunchiate într-un frumos volum ( din punct de vedere al esteticii şi tehnicii tipografice ) intitulat “Turla vederii “ apărut  la Editura RCR EDITORIAL, 2010, unind creaţii lirice pe care le-a numit poemozii, cu o prefaţă extinsă de Ana Dobre  care face o analiză profundă a acestei poezii. Titlul volumului ne aminteşte de turnul lui Maiorescu, dar turla lui Stan V. Cristea este simbolul ce protejează catedrala poeziei de unde eul vede şi în interiorul ei trăieşte .

Prezentul volum este structurat în trei cicluri coerente ce cuprind poemozii din volumele anterioare, şase la număr, din perioada 1969-1976. >>>>

Zilele acestea am întreprins o călătorie fascinantă pe aleile Paradisului. Prin intermediul unei lucrări monumentale care mi-a parvenit.

Cum poate fi altfel decât „monumentală”, o lucrare despre monumente? Şi nu orice fel de monumente, ci monumente de patrimoniu, biserici de lemn, avuţia spiritualităţii româneşti? Conservate ori mai puţin conservate, ele stau chezaşe la tâmpla ţărânii, înălţându-şi frunţile spre cer, de acolo de unde ar trebui să vină în zilele amarnice pe care le trăim, recunoaşterea, demnitatea, tradiţia, datina, credinţa şi speranţa omului într-o lume de nestricăciune. >>>>

            Privesc această carte ca pe un dar de preţ, ca pe un suvenir prelucrat din bobiţe de viaţă, încrustat cu podoabe culese din cele mai calde vibraţii ale sufletului. Suvenir de la un prieten drag, scriitorul Artur Silvestri.

În cea mai mare parte a lucrărilor sale, cărturarul Artur Silvestri a aşezat în prim plan omul. “Omul şi faptele sale”. A preamărit omul ca esenţă, ca model de urmat, omul care, prin iubire faţă de Dumnezeu şi cuvântul Lui Dumnezeu, prin darul creaţiei cu care l-a înzestrat divinitatea, şi-a dovedit adevăratul lui rost pe pământ. >>>>

            Noul volum de proză  semnat de Ioan Benche, intitulat “Colb de sat cu raniţă de soldat “, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2010, cuprinde 63 de povestiri despre viaţa oamenilor de la sat, inclusive cele de militar. Având o prefaţă de Ion Constantinescu şi o însemnare de Iulian Patca.

             Scriitorul a publicat poezie  şi proză în diferite reviste literare din ţară, debutând editorial în 1997 cu volumul de poezii”Jocuri de dragoste “, apărut la editura “Dacia “,după care au mai urmat trei volume de poezie şi proză.

             Din naraţiunile prezentului volum, structurat în două capitole: “Colb de sat “ şi „Raniţă de soldat”, scris în spirit melancolic, răzbate nostalgia după cântecul neauzit al creşterii ierbii, după mirosul crud al cânepii pusă la uscat pe garduri şi multe alte amintiri ce  reconstruiesc sub pana prozatorului imagini din anii copilăriei petrecuţi într-un sat din Ardeal, sau din perioada când soldatul îşi păstra scrisorile iubitei în raniţă. >>>>

Apariţia unei cărţi, este oricând un motiv de bucurie, mai ales când aceasta este o scriere nu lipsită de importanţă. Autoarea, născută la Adjud, pe 11 august 1978, este proaspăt licenţiată în ştiinţele educaţiei a Universităţii Bucureşti. Cartea are106 pagini alb-negru, cu ilustraţii şi este editată de către Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010. Fiind volumul de debut al autoarei adjudene Maricica Stroia, regăsim în el magia unui început, ce se întrezăreşte prolific şi util.  Scopul declarat, de însăşi autoarea acestei cărţi, este acela de a-şi pune la dispoziţie atât sieşi, cât şi cadrelor didactice interesate de acest demers, o carte de poezii, care să inventarieze câteva dintre temele ce se regăsesc în proiectarea activităţilor de tip integrat în grădiniţele de copii. Chiar şi numai datorită acestui scop declarat, cartea este insolită prin apariţia sa, dovedind încă o dată devotamentul faţă de misiunea de dascăl şi dragostea imensă pe care autoarea o poartă copiilor. >>>>

         Încă de la început impune respect şi sfiiciune menţiunea editorului despre volumul în cauză: „Carte distinsă cu PREMIUL “ROMULUS GUGA” la Festivalul de Poezie “Romulus Guga, Ediţia 2010” –  ceea ce e, fără îndoială admirabilă. Iniţiativa editorului de a realiza o colecţie “100 – Cele mai frumoase poezii”, aminteşte de colecţia Editurii Albatros, “Cele mai frumoase poezii” – care pentru un autor, reprezintă puncte de referinţă, din care atât autorul cât şi cititorul se pot înfrupta, până la saţ, cu frumuseţe şi valoare. Personal, sunt unul dintre aceşti autori şi cititor în acelaşi timp,  care a păstrat colecţia intactă şi şi-a completat formaţiunea spirituală cu acele minunate cărţi editate cu generozitate de amintita Editură Albatros. >>>>

            Iniţiativa unor poeţi din diferite generaţii, coordonaţi de Simina-Silvia Şcladan, de aşi unii versurile  în antologii pe o temă foarte generoasă, privind viaţa şi miracolul ei, este de apreciat.

            În colecţia ”Din tainele vieţii “ a editurii “Lidana “, din Suceava, a apărut  până în prezent: “Spiralele vieţii “, “Drumurile vieţii “, “Mirajele vieţii “ şi “Izvoarele vieţii “, volume care unesc poeţi ce au abordat tema vieţii, privită şi trăită din diferite unghiuri de vibraţie ale eului.

            Ultimul volum apărut în această colecţie , intitulat, simtomatic, “Speranţele vieţii  “ se deschide cu un preambul semnat de autori, din care se  desprinde esenţa scopului acestui demers, unde se recunoaşte că poezia din această antologie sunt “adevărate lumini ce se aprind puternic deschizând calea spre fericire, fiind o prezenţă vie care  îndeamnă publicul iubitor de poezie să le aibă pe noptieră sau în biblioteca personală“ . >>>>

            „La mulţi ani, maestre”, este un text inedit al actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ – îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă, promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este  admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare, mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată. >>>>

    De la o vreme, încep a conştientiza dureros că am citit mult prea puţin pentru cele şase decenii bifate ca trecute pe răbojul grăbitei mele vieţi. Şi când folosesc verbul “a citi”, evident că mă refer la a te adăpa de la izvorul cunoaşterii umane. Omului i se oferă prin darul vieţii, în cazul că el conştientizează asta, revelaţia unei experienţe magice: însăşi existenţa. Din păcate, fiinţarea individului uman e una de o clipă. Căci, ce reprezintă un interval de şaptezeci de ani (speranţa medie de viaţă), raportat la dimensiunea timpului măsurat de orologiul cosmic?! În context, cât de lucid a trăit Marin Sorescu această caracteristică dramatică a condiţiei umane, regretând, la despărţirea iminentă de viaţă, că îi rămâneau multe cărţi necitite. >>>>

            Ampla monografie Teatrul Dramatic “Ion D.Sîrbu”Petroşani sau teatrul în Valea Jiului alcătuită alcătuită de  Constantin Pascu,Tania Angelescu,Mircea Munteanu şi Dumitru VELEA,care este de fapt coordonatorul acestei lucrări,se deschide cu un citat,sugestiv, din Mihai Eminescu:Dacă repertoriul e sufletul unui teatru,actorii sunt corpul lui,sunt materia,în care se întrupează repertoriul.La care mai adaug ,perpetuarea memoriei acestora se poate realiza numai   prin iubirea şi talentul unor oameni ce cu acribie strâng, de-alungul anilor ,documente şi fapte care înserându-le în paginile cărţilor,acestea prind conturul unor monumente trainice pentru perpetuarea memoriei materiei ce întrupează repertoriul,cum spunea autorul Sărmanului Dionis. Această Schiţă Monografică a fost elaborată cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului din Petroşani. >>>>

Noul volum⁽¹⁾ semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând „aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.” >>>>

         Am pornit pe drumul „Amintirilor care nu mor…”, convinsă fiind că voi întâlni, pe parcursul evocării, aceeaşi romantică artistă, îndrăgostită de culoare, pe care o cunoscusm din câteva volume de versuri anterioare.

         Farmecul, însă, de povestitor înăscut, naturaleţea cu care-şi aşterne gândurile ca în faţa şevaletului, m-au cucerit pe dată şi am poposit mai cu luare aminte, în acest univers tainic şi generos, totdată. Am întâlnit aici, o femeie care ştie în primul rând să privească şi să asculte. Să asculte, nu numai oamenii, dar şi lucrurile şi fenomenele naturale. Care ne invită la o conversaţie cu fluviul, acest vechi reper, motiv de inspiraţie al etern îndrăgostiţilor romantici, martor al atâtor întâmplări. „Mă uitam în apa înmărmurită a fluviului ca într-o oglindă întunecată, însă niciodată nu i-am putut înţelege slăbiciunea şi puterea, cuminţenia şi aroganţa, purtate zi şi noapte, din ţară în ţară… (…) Îmi plăcea să ascult ce-mi spune”. >>>>

            Noua carte de poeme ”Gânduri de la marginea lumii “ semnată de George Baciu, apărută la Editura ROTTARYMOND &ROTAREXIM, 2010, structurată în două părţi, cu o prefaţă( Des)involt şi temerar poetul ) de academician Gheorghe Păun, ne redescoperă un gânditor al cărui eu meditează asupra existenţei imuabile în formă canonică. Dacă în prima parte găsim o proză poematică cu viziuni abstracte şi chiar incendiare, îmbibată de seva realităţii, în a doua parte a volumului, intitulată “Lieduri “ citim cu mare plăcere versuri în care metamorfoza magică şi abstractă este frisonată de proiecţiile senzualiste ale trăirilor, dar şi al privirii, purificate prin focul imaginaţiei, închipuie un univers secret şi totuşi perceptibil, himeric şi totuşi de o mare pregnanţă a reprezentărilor:”Poate că suntem două lacrimi defuncte,/ înfiorate de insomnia nopţilor de logodnă,/în  care–m decapitai mirarea îmbrăţişărilori“(p.36). >>>>

Poezia este veşmântul în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea – Lucian Blaga

Urmând gândul lui Blaga, aş putea spune că poezia Patriciei Lidia este acel veşmânt cu menire de scut, vopsit în culori de anotimpuri vii şi cântărind cât greutatea tăcerii în doi.

Iubirea apărată de el este o iubire care creşte şi descreşte între ambiguitate şi mister, între un determinism puternic asumat şi o fugă responsabilă de previzibil, copleşind prin intensitate („prea mult”) şi contradicţii („prea greu”).

Mediul său de viaţă este unul al soarelui şi al lunii, al ferestrelor deschise, al timpului care încremeneşte în apropierea unei respirări împreună („În mine, tu / În tine, eu”).

Textele Patriciei trădează faptul că, în logica poetică, „a fi” înseamnă „a iubi”, iar iubirea se realizează printr-un act deliberat de voinţă („Nu erai sau nu mai voiai să fii”; „Eu nu mai exist”). >>>>

            Apărută la editura Rafet, în anul 2010, cartea lui Stroia Gheorghe, “Omul Retortă”, mă convinge că nu există niciun manual care să ne înveţe cum să scriem poezie şi că nu numai forma este cea care bucură, ci şi ceea ce se află în spatele formei, fiindcă poezia vine din alte izvoare, mai profunde. A scrie poezie este ca şi cum te-ai afunda într-un haos încântător adică haosul originar al naturii (umane) pentru că începutul fiecărui poem înseamnă abolirea legii şi a raţiunii. Cartea este o dăruire totală, pentru că autorul face din sufletul său “Un drum, o cale”, pe care ne îndeamnă să păşim, dar având grijă de cei care vor  explora această cale. Autorul ne împrumută nişte “opinci umblătoare “ făcute tot dintr-o fărâmă din sufletul său aprins.

Suflet plăpând ca un fluture  cu o singură aripă, uşor şi plin de graţie ca şi fluturele, simbolul imponderabilităţii, “Omul…retortă” este egal cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. >>>>

“Fără identitate,

ca şi cum peste tot

ai fi în viaţa ta,

singur, singur, singur…”

 -Autorul-

Este ştiut, nu te poţi înălţa pe propriile aripi dacă ele sunt lipite cu ceară. A probat acest zbor Icar, prăbuşindu-se. Aripile, ca şi elitrele, trebuie îndelung migălite, şlefuite, pentru zborul suprem, cu mult înainte de start. Un antrenament, s-ar zice, o muncă de rutină. Mitul Păsării Phoenix dăinuie şi azi în tradiţia multor popoare. Ea şi-a învins moartea, a reînviat din propria cenuşă, când nimeni nu se aştepta şi şi-a luat din nou zborul, de data aceasta, definitiv, sub privirile neîncrezătorilor.

De ce a legat Nicolae Băciuţ mitul Păsării Phoenix de localitatea, dragă lui, Sărmaş, unde a primit titlul de cetăţean de onoare, doar sufletul său ştie. Poate fiindcă a părăsit-o demult, a  îngropat-o în propria cenuşă, pentru un timp mai prielnic, când se va reîntoarce pe acest meleag, niciodată uitat, pe care l-a purtat pretutindeni în amintire? >>>>

Poetul citit „în prismă“ de Dumnezeu. Cu un foarte interesant modernism resurecţional în curs de clasicizare se prezintă «mirele zăpezilor din Montréal», potrivit unei metafore a lui Darie Ducan (dintr-un „cuvânt înainte“) prin care desemnează, într-adevăr, pe unul dintre „mirii“ valahi ai artelor, din Canada, George Filip, autor – între multe altele – al unui proaspăt, original volum de poeme, Şi toamna vine… (2010*).

În „cuvântul înainte“ de la acest volum, Darie Ducan îi face lui George Filip un excepţional „portret“ / „profil“ cât o sărbătoare a luminii în aprilie, demnă de o paradoxistă şi neîntrecută nobleţe lirică, profil dintr-ale cărui trăsături spicuim pentru distinsul receptor: «Exilul românesc cunoaşte poeţi remarcabili, dar ei nu totdeauna îşi suportă personalitatea şi ego-ul pronunţat printre străini. George Filip, poetul român de la Malul Mării Negre, hăituit de destin şi de comunism, aflat acum la Montréal, în Canada, este un caz cu totul special, un frumos nebun, amalgam mirific de jar încins şi spumă de mare. Nu voi începe să îl laud ca în unele cărţi de critică, eu propunându-mi să arunc în el cu pietre, fiindcă ştiu că din ele îşi va face casă. Nu îl cruţ pentru că ştiu că nu merită. Nu îi place pluşul lingăilor, ci doar barda tăioasă a talentului nativ. >>>>