07 August 2007 – MIHAI GHENCEANU: „CÂNTECE PENTRU PSYL“, Editura „Solstiţiu“, Satu Mare, 2007 (Aurel Pop)

Cunoscut doar la nivel local , ca jurnalist la cotidianul „Informaţia zilei”, Mihai Ghenceanu s-a hotărât ca, în paralel cu activitatea de zi cu zi să-şi adune între coperţile unei cărţi ultimele „Cântece pentru PSYL”, scrise acum 35 de ani şi publicate în 2007 la editura „Solstiţiu” din Satu Mare. Cartea apărută marchează un debut editorial tardiv, fenomen care a devenit în ultima vreme ca fiind unul normal, (deşi unii afirmă că a debuta editorial la bătâneţe constituie un handicap, afirmaţie total falsă să nu uităm că Tudor Arghezi a debutat la patruzeci şi şapte de ani, că Bartolomeu Anania la patruzeci şi cinci de ani, şi exemplele ar putea continua) atâta timp cât autorul îşi asuma riscul de a înfrunta şi răspunde actului de creaţie. E lesne de înţeles ca autorul nu s-a trezit peste noapte „strigând” gata scriu poezie, ci aşa după cum afirmă: „Poemele din acest volum le-am scris în anii 1973-1975 // Le-am lăsat în mare parte aşa cum le-am scris în vremea accea” ne mărturiseşte autorul în „Nota” sa, dovadă că mai avem încă literatură de sertar bine conservată şi rezistentă la vulgaritatea ce bântuie în scrisul contemporan.

Prozopoemele din cartea cu pricina sunt girate de poetul George Vulturescu ( personalitate a cărui cuvânt cântăreşte greu în literatura română) care în prefaţa carţii afirmă că: „M. Ghenceanu este distinct în peisajul liric sătmărean” şi într-adevăr scriirile op-ului supus analizei literare au o turnură originală cu „marcă” care iese din tiparele deprinderii literare contemporane.

Cartea structurată în cinci părţi: „Călătorii”, „Confesiuni”, „Cântece pentru Psyl”, „Valenţe” şi „Focuri”, fiecare parte însoţită de o grafică realizată în condiţii excelente de Vasyl Dzhabraylov, aduce o notă aparte prin faptul că apare ca o poartă deschisă spre tematica adordată în gupaj, fără a pune o umbră asupra prozopoemelor, create într-o viziune specifică, ce pendulează între anumite stări peste care încă nu s-a depus povoara vremii. Prozopoemele din prima parte a cărţii sunt căutări ce bat la uşa necunoscutului prin anotimpuri: „… privirile ne-ngheaţă; la Pol, pe banchize, ursul alb îşi aduce aminte de vară // vom naviga prin primăvara trecutului” (navigăm şi tăcem) Simplele clişee decupate dintr-o lungă călătorie ridică o serie de întrebări ce cad ca un laitmotiv pe umerii cititorului fără să-i producă disconfort, ci dinpotrivă îl excită ori de câte le citeşte: „Cine a călătorit // cine s-a întors precum Lot // cine privind constelaţii pe gaura cheii // cine, cine nu s-a prăbuşit zdrobind tăcerea precum un strigăt de biruinţă ?” (cine ?)

Grija faţă de partenerul de călătorie capată o notă dinstintă, adesea şocantă, prin simplitate, fără a ţine seama de limbajul tot mai sofisticat adaptat de alţii, mai degrabă ai impresia ca foloseşte un limbaj retro, ce lasă „urme în uitare”; dovadă: „Ai obosit iubit-o ?” (urme) Călit de negura vremilor înzestrat cu reale calităţi în orice împrejurări: „în adâncuri // prin ţări necunoscute // am navigat aruncat din barcă în barcă // în deşarte peregrinări” preferă să stea, „retras şi ascult” (şi ascult) toate astea dau senzaţia de ceva învăluit în mister.

Aruncarea în necunoscut: „haide, iubito, să mai călătorim” (să mai călătorim ) cu orice preţ, fără o destinaţie anume sub puternica impulsie sufletească; „haide, iubit-o, să ne-mbarcăm, / marea plecare spre lumii neştiute” (marea plecare) în speranţa unei noi experienţe idilice, înainte de a „începe migrarea” (începe migrarea) pare a fi mai degrabă nevoia unor noi experienţe nonconformiste.

Călătoria începută acum treizeci şi ceva de ani a devenit pentru Mihai Ghenceanu ceva normal şi firesc în universul poetic, dovadă că nu mai are nevoie de ghid, din contră experienţa acumulată în actul creaţiei îi dă şansa de a recomanda semenilor săi: „Călătorule, ia aminte, amurguri ţi-or mângâia paşii // să nu te opreşti şi la întoarcere,/ priveşte ! / nu crede, nu crede ce vei auzi, vedea // priveşte ! // nu te scufunda în galaxii cu nume de fecioare, nu scurta raza de lumină de la stele // întoarece-te cu faţa spre zidul tău, caută-i imensile // limite şi sensul şi povesteşte tuturora…” (călătorule, ia aminte) Acum când călătoria spre marea poezie a devenit un act normal, rătăcirile fac şi ele parte din peripeţiile actului creator: „suflet de beţiv gonit din toate localurile” cretorul boem îşi mai aduce aminte; „de pe vremea când cuvintele aveau forme, când le luam cu mâinile noastre aspre // nu ne ştiam numele şi ne iubiam mai departe // dar mâine nu ştim, mai trăim, mai murim ? (spre Apocalipsa)

Mărturisirea de credinţă literară, în cele câteva prozopoeme din partea a doua a cărţii „poetul în prezenţa sa nocturnă, la rădăcina cuvântului” (da, poetul) semn că îşi asumă cu toată responsabilitatea actului creator, semn că ştie şi e capabil să gospodărească la nivel estetic atât ca formă cât şi ca fond întregul registru creativ.

Partea a treia care dă şi titlul cărţii:”Cântece pentru Psyl”stă sub auspiciile unui motto ales inteligent de autor: „Şi cea care dănţuie ca un Psyl la intrarea frazelor mele” – din creaţia poetului francez Saint-John Perse, păstrează aceiaşi strategie lirică a cărui limbaj aparent simplu, plasat într-un vers prin care Mihai Ghenceanu îşi demostreză originalitatea sa prin „cîntece lente„(şi e oră târzie) ca apoi printr-un ordin îşi pune „o santinelă la uşa cuvântului // de vreme ce nu ştim ce avem cu psylul ? // fă-ţi mâinile pâlnie şi strigă pe nume pe toţi cei ce nu cred în iscusinţa ta şi cheamă-ne, // da, arată-ne cum se îmblânzesc ideile, cum ies la răscruci în cântece, cum oarbe ascultă, cum plâng…” (de vreme ce nu ştim umbla pe ape) Grija pentru cuvânt îl procupă tot timpul pe autor, fapt ce-l face să se confeseze: ” … cuvintele se cer neapărat ocrotite // şi că a sosit în sfârşit clipa…” (ne-nţelese din cauza grabei) după care i se pune întrebarea: „Poţi îmblânzi cuvinte ?” la care autorul răspunde afirmativ: „Se poate…” (se sparg lumini). Prozopoemele acestui ciclu au o particularitate, pe care cititorul avizat o poate distinge datorită tehnicii literare utilizate, e vorba de acea finalitatea care lasă cititorul în suspans, creind astfel o mare deschidere de înterpretare a tematicii.

Ultimile două părţi ale cărţii; „Valenţe” şi „Focuri”, cuprind într-un stil aparte alte posibilităţi de înterpretare a unor imagini în care focul sacru după care autorul tânjeşte: „mi-e foame de mari focuri”, (prozopoem cu acelaşi titlu) într-un moment în care îşi caută un loc de refugiu cu o portiţă deschisă spre descătuşare: „ardeţi poeme nescrise în peşterile în care s-a retras poetul” (stingând se stingă focuri)

Călătoria lui Mihai Ghenceanu spre marea poezie, asemeni lui Moise spre Pământul Făgăduinţei; ” ia-ţi toiagul şi bate în porţi” (călătorule, ia-ţi toiagul) deschise ale editurilor ar transforma manuscrisele altor prozopoeme în posibile cărţi, a-r fi o reală şansă de a confirma că debutul său nu e unul accidental.

AUREL POP