15 Martie 2007-Vavila Popovici:”Ultima pirueta”, ed.Carminis,2006 (Victor Sterom)

„O altă zi în care mă simt din nou rău. Nu-i spun lui Alec. Nu vreau să-l întristez. Oare vom reuşi să terminăm (casa n.n.) şi să ne odihnim? Viaţa mi se pare acum atât de ciudată! Este ca o scenă pe care o execută noi şi noi piruete. Un regizor mă conduce spre sce-na pe care se execută piruete-le. Eu încerc să învăţ… Nu reuşesc! Picioarele nu mă mai ascultă… Ultima piruetă! Cad, mă prăbuşesc.“ Am citat un fragment din volumul: „Ultima piruetă“, Editura „Carminis“, Piteşti, 2003.

Stilul scrierii, când patetic, când precipitat, denotă acuitate stilistică, persuasiv de exactă asupra realului din text, asupra vieţii pe care a trăit-o Laura, personajul central al manuscrisului – jurnalul intim, dăruit de muribundă, scriitoarei Vavila Popovici, în speranţa că, odată şi odată, va fi publicat şi oferit cititorilor în amintirea ei. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Dar să vedem cum au decurs întâmplările, clipă de clipă, mai ales începutul, aşa cum a fost el, dureros de adevărat.

„Pe Laura o găsim la reanimare, este perfuzată, legată cu o mulţime de fire. Ţine ochii închişi, nu poate vorbi. Ce este cu ea? Ce i s-a întâmplat? Un-de este soţul ei?… Recunosc medicul care intră şi îi vorbesc. Îi spun că este soţia unui profesor… „Tensiunea este foarte scăzută şi nu putem interveni chirurgical.“ – ne spune medi-cul. „Dar care este diagnosticul, domnule doctor?“ „Pericardită cronică, constrictivă, doamnă!“ „Ne puteţi explica?“ „Da, din cauza îngroşării pericardului este împiedicată um-plerea inimii cu sânge venos şi s-a ajuns la insuficienţa părţii drepte a inimii.“ „Şi nu se poate face un tratament?“ „Nu, trebuie intervenit chirurgical pentru a elibera inima de compresiune.“ „Când am stat ultima dată cu ea, se plângea de dureri precordiale, dar credeam că sunt în legătură cu efortul ei.“ …adăugă prietena mea. „Ce şanse are, domnule doctor?“ „Şansele de supravieţuire sunt minime…“ Nu am mai spus nimic. Împreună cu prietena mea am ieşit din salonul de reanimare.

A treia zi ne-am întâlnit la spital cu soţul ei. Stătea pe un scaun lângă patul ei, o privea şi-i săruta mâna. Pe obrajii lui se prelingeau lacrimi. Cred că începuse să realizeze cât de grea şi de mare îi va fi de-acum singurătatea. Şi-a pironit dintr-o dată privirea spre mine şi mi-a spus: „Am auzit că eşti scriitoare. Laura m-a rugat să-ţi încredinţez jurnalul ei.“ În acel moment am privit chipul Laurei care auzise şi încredinţa cu închiderea pleoapelor. Am ieşit împreună din camera spitalului, soţul Laurei conducându-ne. „Cred că este un jurnal. Nu l-am deschis niciodată, dar ştiu că acolo a scris câte ceva din viaţa ei grea. Fă ce vrei cu el, citeşte-l dumneata, eu nu-l voi putea citi…“ şi-a izbucnit în plâns.

Când şi-a revenit puţin, a adăugat: „Îi cunosc prea bine viaţa; este o femeie deosebită, sinceră, un balsam pentru inima mea. Eu, eu… am fost orb, am fost orb… Am vrut să-i redau liniştea la bătrâneţe şi ea văd că nu aşteaptă. Pleacă, mă părăseşte.”

Prozatoarea Vavila Popo-vici continuă să ne releve emoţiile inimii ei. „Am privit caietul cu unele file îngălbenite de vreme. Era legat cu o fundiţă verde, subţire ca un fir de iarbă. Mâna profesorului tre-mura. Şi mâna mea cred că tremura în acel moment. Pen-tru ce mulţumeam? Pentru încrederea ce mi-o acordase? Pentru ce tremuram? Poate pentru presimţirea emoţiilor pe care le voi avea la deschiderea acestui caiet? Atunci nu-mi dădeam prea bine seama. L-am luat cu mine.“

Înainte de a-i da şi Laurei o clipă să ne expună un succint fragment din jurnalul său, voi cita un moto: „Îndură-te, coboară şi vino de/ mă vezi/ Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.“ (V. Voiculescu).

„Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu şi era aproape. Mă aflam în grădina casei copilăriei mele. În jurul meu erau flori de câmp şi flori de grădină: trandafiri, câţiva dintre ei înfloriţi, alţii îmbobociţi. Frunzele se certau, vântul le provoca… Nu-mi simţeam picioarele, parcă erau amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. am rugat pe cineva să sape în grădină şi să scoată câteva flori, de câmp şi de grădină, să mi le aducă aşa, cu pământ cu tot. Aveam florile în mână şi mă grăbeam să le mut cât mai repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu sufere rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă puteam deplasa… O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o dată, am zărit o pasăre mică şi albă care cădea de undeva din norii cerului. Speriată, am vrut să strig, dar pasărea s-a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie… În căderea sa din cer rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea privirea… Şi cred că atunci am murit puţin. În zadar ceream clemenţă timpului… El se scurgea undeva în infinit…”

Vis premoniţial, ori ultimul gând închipuit de Laura pe pa-tul morţii. Am terminat lectura caietului Laurei. Da, mi-am zis, fiecare om are romanul vieţii sale. Mai mult sau mai puţin trist. Dar de ce trebuie să fie neapărat trist? Aproape se întreabă retoric şi filozofic Vavila Popovici intrând în coti-dianul necruţător al vieţii. Poş-taşul îi aduce ziarul şi i-l înghesuie sub uşă. Cu lacrimile ne-şterse după lectura jurnalului lăsat moştenire de Laura, ia ziarul şi-l deschide şi ce vede (citeşte): Un băieţel de şase ani are doar opt kilograme şi riscă să moară în chinuri fiindcă nu are medicamente… Un primar e acuzat că a furat şine de cale ferată… Se opreşte aici cu titlurile. Din caiet, ca prin minune dumnezeiască, cade o foaie de hârtie îngălbenită. Este un imn – după umila noastră părere – închinat dragostei…