Pentru a aborda incursiunea exegetică a profesorului Ion Popescu Brădiceni în „tehnica interioară a artei”, cum spunea G. Călinescu, a trebuit să i parcurgem toate cărţile de poezie, eseu şi critică literară, inclusiv „Mitul edenului / Paradisul Raiului în poezia românească interbelică”, „Hermeneutica şi aspectele limbajului literar românesc” până la „Iona în burta chitului”, sînt ample studii în care descoperim plăcerea autorului de a gusta din aventura „poetică a (re)lecturii, în care plăcerii i se asociază complexitatea, speranţa ieşirii din labirint, dintr un paradis al oglinzilor (duble)”.

Eseistul, căci eseist este, trăieşte aventura lecturii simţindu se „ca Iona, prizonier în burta chitului”.

El simte o „voinţă aprigă de eliberare” care „spre deosebire de personajele lui Samuel Beckett” asemeni celor soresciene „are aspiraţii, visează alte zone de atacat”. Fiindcă Marin Sorescu „dezvoltă în „Setea muntelui de sare” (Iona, Paracliserul, Matca) o întreagă problematică a ieşirii”. În aventura sa, autorul şi a încărcat „casa” cărţii de faţă, „închizându l pe Alef (Taurul ori Minotaurul, mai precis ca fiu al Taurului poseidonic şi al soţiei regale a lui Minos, Parsiphae, pentru izolarea căruia arhitectul Dedal construieşte labirintul)”. În acest context cartea este „o insulă, o ţesătură de semnificaţii stabile, un limbaj prestabilit, împrejmuire alcătuită în jurul ei de comunitatea tuturor cititorilor printre care şi noi” (cum bine se exprimă autorul), fiindcă, de fapt, cartea este un labirint ce duce la lumină. „Biblioteca este un labirint de labirinturi” (Frumos spus. n. n.). Scriitorul se află în labirintul cărţii sale, dar şi în labirintul bibliotecii sale. Cititorul, prin similitudine, împărtăşeşte aceeaşi soartă.

Astfel, cartea mai este şi „Mitul edenului” unde autorul pune accentul pe epistemologic, pe testabilitatea ipotezelor, fiindcă el ţine de „estetica fabulosului popular, fie de o semiotică a fantasticului pur, fie de o simbolistică revelatoare”. („Mitul edenului”, p. 6).

Cel ce creează” se simte ca Ulise în aventura sa prin „biblioteca labirint”, stare „care schimbă finitul în infinit”, iar această rătăcire, pentru Ion Popescu Brădiceni, „este chiar faptul de a merge fără a putea să te opreşti” (pg. 17). Această incursiune este de fapt „o introducere în teoria şi practica lecturii”, „o dimensiune indiscutabilă a fiinţei umane” fiindcă opera literară este „o înţelegere cu transcendenţa”. „Orice capodoperă e moartă. Cititorul o resuscită. Opera e un obiect în sine, care există în sine, dar care poate avea un cititor oricând, în orice moment istoric, deci să reînvie şi altceva. Cititorul trebuie cumva cooptat. Altfel, încetul cu încetul, scriitorul ajunge ca profetul în pustiu.”.

În totul, cărţile lui I. Popescu Brădiceni creează un univers din desţelenirea modelelor, arhetipurilor literare, fapt ce l aşează pe autor în sfera exegetului care reuşeşte o sinteză între eseistica plină de idei şi abordări noi şi exegeza la obiect, strict aplicată la text.” (Ion Maria).

Parcurgând o bogată bibliografie, eseistul recompune, aranjează, reordonează operele analizate, având în vedere că scriitorul este „arhitect cît şi constructor” şi că el „se redescoperă, se redefineşte după alte coordonate, alt sistem de referinţe după alt referent”.

Aşa cum „Poezia atrage către lumină adâncimea limbajului” – „Hermeneutica” – aşa şi eseistul prin opera sa este în „căutarea originii sale şi vrea să se identifice cu propria i origine”.

Ion Popescu Brădiceni este un admirabil eseist, dotat cu inteligenţă critică aplicată la obiect şi cu disciplină de studiu, având echilibru şi statornicirea unui „ingenios temperat”.

Al. FLORIN ŢENE

Anunțuri