27 Iulie 2007 – IULIAN DĂMĂCUŞ: „VIESPAR ÎN ORBITE“, Editura „Limes“, Cluj Napoca (Victor Sterom)

„Şlefuită de vânt/ ciuperca iernii/ pâlpâie albastră/ pe stâlpul/ de fum suitor/ spre neunde.l Cad stelei cu ţipete albe/ de păun/ în cercuri concentrice/ Curcubee/de vise…“.

Am citat un întreg poem din cel de-al optulea volum semnat de poetul Iulian Dămăcuş, profesor de limba franceză in oraşul Gherla, care şi-a tradus aceste versuri, ştiut în lumea literară mai ales ca un poet-haijin. Aşadar, contra-timpul dicţiunii – aici – în câteva versuri nu scade şi nu adaugă nimic poeziei lui Dămăcuş. Important e că poetul ţine să-şi conserve tonul – din celelalte cărţi – cu poeme haiku – şi acest ton i se potriveşte. Sigur că, similitudinea derivă dintr-o anume obsesie de a concentra – la limita simbolurilor, a sintagmelor şi a parabolelor „jocul“ de-a cuvintele în spaţii reduse. Tendinţa de a da ludicului culoarea afectivă-reflexivă, sau sens ideatic e prezentă în acest viespar în orbite unde calitatea lui esenţială este poeticitatea lexicului şi unde rafinamentul filologic finalizează într-o atitudine lirică extrem de conturată:

„Saci cu aur sunător/ spălat iar şi iar/ de soarele verii/ strecurat prin/sita verificată/a timpului/ îl aşteaptă pe tatăl să-i mângâie mâinile îngheţate/ pe sânul dalbe Rusii“. (pag. 96). Sau: „Nasc şi cad/ în călimara vieţii/ mugurii primăverii/ atâta şi viaţa poetului./ Lacrimile fecioarelor/ pururi fecioare/ plângându-l/ Astăzi am scris/ cu toate culorile/ câmpului/ Voi păsări călătoare/ ce reveniţi mereu/ către apusul zilei“, (pag. 44).

Este evident că poetul Iulian Dămăcuş cultivă în poemul lui strâmt prospeţimea senzaţiilor ori exaltarea mediului interior şi înconjurător, destul de coerent, silindu-se – ori nu – a nu uita nimic. Se află în aceste poeme, concentrate până-n limita haiku-ului, sau poemului Tanka, toate calităţile poeziei lui Dămăcuş: imponderabilul, subtilitatea, verosimilul cum şi înclinaţia hermetizantă structurală firii poetului. Universul preferat e – totuşi – de tip închis: un mit, un sentiment suficient sieşi, o idee, dar pe cât de închis pe atât de conţinător în elemente a căror asociere în sfere gotice produce – mai mereu –explozia spaţiului închis, proiectarea lui îri ne-limitat şi în ne-prevăzut. Poetul transferă cu abilitate senzaţia în stare obsesivă şi impresia în viziune, devenind – astfel – semne ale unei mişcări cu mult mai ample şi de esenţă semantică:

„Ochii goii ai lui Platonl începură să lăcrimeze/ în/ ritmul sacadat al/ bătătoarelor de praf/ şi al cuţitului/ care/ tăia ceapa lai bucătăriei felie cu feliei amintire cu amintire/ erodau ghipsul albi al feţei./ Prin rănile albei un gol imens ţâşnii si 30 de monedei Trupul lui/ Augustin luptându-se/ cu moliile sutanei/ negre şi purpurii/ prelingându-i coapsele,/ rozând zgomotos/ bătăturile făcute de/ sandalele romane/ tocite de sufletele/ împietrite/ în pavajul căii/ spre altar“. (Augustin).

VICTOR STEROM