13 Septembrie 2007 – MIRCEA MOŢ: „ION CREANGĂ SAU PACTUL CU CITITORUL“, Editura Paralela 45, Colecţia „Deschideri”

În cartea sa Ion Creangă sau pactul cu cititorul (Editura Paralela 45Colecţia „Deschideri”), Mircea Moţ aduce în discuţie morţile simbolice, de care are parte protagonistul Amintirilor din copilărie, acestea fiind subsumate drumurilor făcute de către Nică.

O primă categorie o formează drumurile din perimetrul Humuleşti-lor. Caracteristica lui Nică este aceea a unui „dugliş” – „un leneş fără de pereche, un individ care nu face decât să se abandoneze ritmului naturii înseşi…” (p. 38).. Prin aceasta, Mircea Moţ opinează că „În linii mari, Nică nu se deosebeşte cu nimic de leneşul amintitei poveşti (e vorba de Povestea unui om leneş – n.n.).” – p. 40. De altfel, Ştefan a Petrei – tatăl poznaşului – nu pregetă să-şi considere feciorul „leneş de n-are păreche.”

1. Drumul spre pupăza din tei are finalitate punitivă din partea protagonistului. Dorinţa de a „găbui” pupăza nu trebuie asociată cu faptul că aceasta îl „spurcă” pe Nică, aşa cum pretinde mama, ci „pentru că din cauza ei este sculat de fiecare dată cu noaptea în cap.” (p. 45). Nică se simte irezistibil atras de mirosul florilor de tei, „care produce exact somnul din care fusese smuls fără de milă” copilul. Creangă însuşi menţionează acest aspect: „..mă sui încetişor în tei care te adormea de mirosul floarei.” Şi dacă avem în vedere faptul că somnul este preambulul morţii, interpretarea lui Mircea Moţ se justifică.

2. Drumul la scăldat e determinat de pornirea instinctuală a celui care evită activitatea practică în gospodărie: „Nică e atras de răcoarea Ozanei tocmai atunci când simte că va fi pus la lucru.” (p. 49). Încă o dată, apropierea lui Nică de omul leneş, din povestea mai sus amintită este justă, pentru că şi unul şi celălalt nu sunt oameni ai faptei. Şi aşa cum colectivitatea consideră că omul leneş nu-i este folositor, tot astfel şi tatăl lui Nică socoteşte că „…n-am să am folos de la el niciodată.” În faimosul fragment La scăldat, lui Nică i se înscenează înmormântarea: „…băieţii s-au strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat cu năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am venit în simţire peste vreun ceas.”

Mimarea înmormântării şi apropierea de vegetal îl salvează pe Nică de doi hojmalăi: „Urmărit de mai vechii săi duşmani, Nică trece pe lângă propria-i casă (…), intră în ograda unui megieş (…) Nu se opreşte nici în ocol, spaţiu limitat (…), preferând (…) grădina, unde simte că fiinţa lui alterată de frică poate fi salvată numai asumându-şi condiţia vegetalului” (p. 52). Textul lui Creangă este şi el elocvent: „…şi până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărână la rădăcina unui păpuşoi.”

O a doua categorie de drumuri, cărora li se subsumează moartea simbolică, o constituie cele în afara Humuleşti-lor.

1. Părinţii îşi trimit fiul la stână, „în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei”, spre a-l proteja pe Nică de holera care făcea ravagii. Însă, paradoxal, tocmai în acest spaţiu dorit a fi unul protector, copilul se îmbolnăveşte. Nică va fi încredinţat unui moşneag, spre a fi lecuit, ale cărui practici amintesc de pregătirea giulgiului pentru morţi: „…şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean (…), au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil.” Gestul acesta capătă conotaţii ritualice – precizează Mircea Moţ: „…cel bolnav este întors în copilărie, spre început, într-o altă vârstă (…), anulându-se corpul bolnav, din prezent (…) somnul este asociat morţii” (p. 53). Textul Amintirilor… este probator:…şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi, pe la toacă, m-am trezit, sănătos…”

2. Drumul la Broşteni presupune iniţierea într-un topos necunoscut, nu lipsit de riscuri: „Şi de sus de Vânători, cum treceam peste apa Neamţului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, şi eu înainte, mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozana.” Imersiunea în apa rece are, şi în acest caz, semnificaţia unui ritual: „…apa îl <<spală>> (îl purifică – n.n.) pe eroul Amintirilor…, îl deposedează de propria-i identitate şi de propria-i condiţie, lăsând să treacă dincolo cu totul altcineva…” (p. 87).

3.Drumul Spre Socola, în toamna anului 1855, este echivalent cu părăsirea spaţiului paradiziac al Humuleşti-lor şi ajungerea pe un tărâm al perdiţiei, aidoma unui „surgun”. Mircea Moţ notează că „naşterii sub semnul altei condiţii îi precedă moartea condiţiei existente.” (p. 93). De altfel, plecarea spre Socola coincide cu numele unei sărbători religioase din calendarul creştin-ortodox: ziua de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

Demersul analitic făcut de Mircea Moţ de-a lungul eseului său este pertinent. Însă, când doreşte să nuanţeze unele aspecte în legătură cu pierderea identităţii individului ajuns pe tărâm străin şi care intră „în anonimatul unei colectivităţi lipsite de omogenitate” (p. 100), exemplele nu sunt fericit alese. Vorbind despre pierderea identităţii individului, când „eul naraţiunii este înlocuit prin persoana întâi plural”, verbele citate („am ajuns” şi „am tras”) au persoana ambiguă; forma verbală la persoana I singular şi I plural este identică: eu/ noi am ajuns; eu/ noi am tras.

CONSTANTIN MIU