O CARTE PE ZI

Este ştiut, Jurnalul ca şi specie literară a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Strămoşii îşi aşterneau gândurile pe zidurile peşterilor, scrijelate cu pietre ascuţite, încă dinainte de inventarea scrisului şi cînd limbajul se reducea la un pumnişor de cuvinte, mai mult mormăieli şi ţipete de glorie atunci când vânătoarea sau răpunerea duşmanului era încununată de succes. Suportul material a fost şi el diferit, o dată cu trecerea veacurilor: scoarţă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi.

Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori. Ei au fost scribi la curtea împăraţilor, cronicari, iar în timpurile noastre, publicişti, memorialişti, eseişti.  Unii, scrupuloşi îşi ţin un jurnal întreaga viaţă, consemnând cu acribie, tot ce li se întâmplă pe fragmente de timp. >>>>

„Ion Untaru revine în forţă cu un volum masiv de poeme. Paso doble este noua carte de vizită a poetului. Poezia de aici, scrisă în toate genurile, cu predilecţie pentru genul scurt, are dimensiunile unui masiv muntos, care conţine un zăcământ bogat (Vasile Moldovan).

Libertăţile pe care un poet şi le asumă în faţa codului lingvistic, rezidă în însăşi natura procesului creaţiei. Ion Untaru a înţeles că experimentarea ca o manifestare creatoare asigură aflarea drumului care-i va determina personalitatea artistică. De aceea, el scrie cu aplecare şi… dezinvoltură aforisme, poeme într-un vers, haiku şi poem propriu zis, cu rimă şi ritm în dulcele stil clasic şi în vers alb. „Nici un material nu este mai refractar decât prostia!” (p.84); Meditaţie: „Chemări nedesluşite spre oaza unui vis” sau Călătorul: „Cu felinaru-aprins şi drumul e mai scurt” şi două haiku-uri semnificative: Noapte senină/ insomnia mă scoate/ la cules de stele” (p.58) sau: „Primind o bucată de pâine/ cerşetorul/ întâi o sărută” (p.52). >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată. >>>>

Pe văile realismului contemporan. Unul dintre prozatorii iviţi în literatura valahă, pe văile realismului contemporan cu „confluenţe“ / „conexiuni“ în spaţiul agrest / rural, pare a fi Constantin Pădureanu, autor – până în prezent – al unor volume de povestiri şi nuvele – Minutul de la miezul nopţii (1989), Destine (1996), Gustul amar al exilului (1999), Judecata lui Dumnezeu (2004) etc. –, cărora li se adaugă „romanele“ Speranţa (1997) şi Ierusalimul împăcării (2009*).

Într-una din cele două prezentări ale problematicii prozei cultivate de acest autor (prezentări cu care Distinsul receptor este întâmpinat de pe coperta «Ierusalimului împăcării»), criticul literar Gabriel Coşoveanu arată că «Pentru Constantin Pădureanu, actul scrierii nu are niciun ingredient din zodia gratuităţii şi respinge afilierea la speţa violon d’Ingres, situându-se în orizontul responsabilităţii. >>>>

Rare sunt ocaziile, mai ales în societatea actuală, când un om manifestă generozitate şi sentimente sincere faţă de alt semen. Şi toate acestea în mod dezinteresat, din pură admiraţie şi prietenie. De altfel, prietenia literară ca şi concept, cunoscut şi trăit de generaţiile din falanga de aur a literaturii române, a ajuns un sentiment vetust şi depăşit în cele mai multe cazuri şi e ca o pasăre kiwi – cea fără de aripi – care umblă pe pământ fără putinţa de a se înălţa în văzduh, ca şi suratele ei înaripate.

De aceea, cu atât mai lăudabilă este iniţaitiva autorului Răzvan Ducan care a hotărât să pună la dispoziţia cititorului, un exemplu grăitor şi cât se poate de actual de prietenie frăţească actuală, cât se poate de frumoasă, care, în decursul anilor, s-a întrăinicit şi a rezistat până la dispariţia unuia dintre autori. >>>>

Despre cercetătorul Răzvan Alexandru Oţetea, profesor de istorie la Şcoala cu clasele I-VIII din Sascut – Bacău (ce ocupă funcţia de director a şcolii mai-sus amintite), am aflat de curând, cu ocazia invitaţiei primite la lansarea ultimei sale cărţi. Perseverenţa tânărului cercetător (născut în 1978) poate fi probată prin numeroasele studii şi cercetări ştiinţifice asupra controverselor istoriei naţionale, cercetări ce au fost publicate în diverse reviste din ţară (Revistele Variante, Acta Bacoviensia – Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, Agora ). Cu o profundă aplecare spre arheologie, Răzvan-Alexandru Oţetea se alătură echipelor de cercetători şi arheologi de prestigiu din ţară, încercând să dea la iveală aspecte mai puţin studiate ale istoriei naţionale. În studiile şi cercetările sale (poate şi datorită faptului că este strâns legat de oraşul Bacău) întreprinde, cu o deosebită minuţiozitate şi rigurozitate ştiinţifică, studii asupra istoriei acest important oraş de pe harta Moldovei. >>>>

Povestitor de lungă cursă fantastică. „Macronuvela“ / „Microromanul“ din care s-au publicat şapte capitole în «Uezen şi alte povestiri» (supra), continuă („în tele-serial“) să pună la dispoziţia Distinsului Receptor Valahofon, tot sub pseudonimul Snowdon King, capitolele VIII – XV («Capitolul VIII / Calul troian», «Capitolul XIII / Conştiinţa lui Uezen»,  «Capitolul XV / Întuneric şi lumină», cu „nucleul“ / „centrul de gravitaţie epic-fantastică“ în «Capitolul XI» care îşi circumscrie „subcapitolele“: «Remember», «Cartea Creaţiei după Democles», «Viaţa lui Uezen» şi «Revoluţia sexului» etc.), drept „urmare psiho-acţional-dramatică“, însă sub un titlu „mai fermecător“, Conştiinţa lui Uezen (2010*), având «Cuvântul înainte», Ionuţ Caragea, ori Un pariu câştigat cu literatura, de Dumitru Scorţanu, unde mai aflăm: «Ar fi fost de neconceput pentru mine ca după ce m-am lăudat tuturor că l-am descoperit (pus în valoare) pe poetul Ionuţ Caragea, să nu-l fi publicat într-un gen oarecum diferit. >>>>

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, unul din genurile (sau subgenurile, în opinia unor elitişti) li-terare de mare succes era epigrama. În pofida restricţiilor, riscurilor (inclusiv de suportare a rigorilor unei justiţii telecomandate de organele politice şi total obediente faţă de ele) şi a opreliştilor (nu puţine şi extrem de reale) cu care se confruntau autorii acelei perioade, întâlnirile la care participau şi epigramiştii (indiferent de mărimea talentului lor) se bucurau de un incredibil succes. În pofida prudenţei şi cenzurii autoimpuse, cei cu adevărat înzestraţi reuşeau să strecoare în textele lor şopârle care făceau deliciile ascultătorilor. Evoc, în acest sens, şedinţele lunare ale cenaclului ce funcţiona în acei ani pe lângă Clubul cultural al I.A.Bv., condus de harnicul ş neobositul Dumitru Stănescu, care, cel puţin pentru mine, erau un adevărat regal, nu atât pentru calităţile estetico-literare ale textelor citite (nu lipseau, desigur, nici astfelde calităţi, darnu cred că accentul er pus neapărat pe ele), cât pentru oportunitatea de a râde sănătos faţă de lucrurile strâmbe şi ridicole din jurul nostru. >>>>

1 Lirism escatologic

 Prezenţă sobră, cele 28 de elegii ficţionează între: grafica lirică severă; regretul optim esenţial; proiecţia spiritului într-un cosmos grav, adică – între elegie, linos /Grecia antică: incantaţie lirică a breslei ţesătorilor/ şi threne: cântece funebre, pe un fond de lyra, precum cele invocate de poetul Athenaios/.

Dar, în text, rezonanţa psalmică generală are menirea( mistului ) de a armoniza “epica” vieţii şi a morţii, încorporate – arhetipal – în părinţi .  E prezent principiul escatologic (egiptean) KA – acel “ dublu “ al eteratului: v. mama,  afectuos dispărută. Volumul se detaliază în tonusul restrictiv al misterelor orfice . >>>>

Există oameni care şi-au păstrat candoarea avută la vârsta ingenuă. În pofida vârstei venerabile, există oameni care şi-au păstrat sufletul intact, în ciuda nenumăratelor agresiuni de pervertire pe care sunt siliţi să le suporte toată viaţa, cu osebire, în timpurile din urmă, când nu a mai rămas picătură de frumuseţe morală în societatea în care ne cărăuşim existenţa.

Agresiuni pe toate căile şi canalele. Oriunde ne-am ascunde, agresiunea dă buzna peste noi, că de aceea e agresiune şi caută să ne acapareze trupurile şi sufletele, de nu mai rămâne un colţişor neîntinat. În atare condiţii, ce ar putea face un om care a primit o educaţie, al cărui suflet sensibil nu suportă vulgaritatea, miasmele pornografiei şi ale viciilor, devenite peste noapte virtuţi, care sunt aclamate şi postuloate prin toate mijloacele, ba au ajuns motiv de mândrie şi literă de lege? >>>>

Dedicată unui necunoscut Aurel R., placheta de versuri are trei părţi, Primele dimineţi, Ţinuturile sudului şi Desprinderi, prima şi a treia având  ca motto câte un catren, în limba engleză, din The Doors, My wild love, respectiv the Doors, My wintertime love.

Ceea ce frapează, în această carte de versuri, este asocierea sau implementarea unor elemente ale naturii (geografiei) româneşti, apa marină, ploaia, dimineaţa, iarba, păsările, peştii, frunzele, peştii, muşchiul verde, zăpada, gheaţa,noroiul, vrăbiile,livada de cireşi,  sau ale civilizaţiei urbane ,ziduri, ferestre, uşi,casa, podelele, tavanul, lanţul de la gât, scaunele, în  orizontul aşteptărilor, singurătăţii, dragostei, despărţirii, convieţuirii.

Remarcabilă este această dublare a simţurilor şi sentimentelor cu peisajul marin sau subacvatic, cu fenomenele naturii în anotimpul îngheţat. Chiar titlurile unor poezii sunt  datate în zile şi luni de iarnă (ianuarie, februarie), dar şi în martie, însă având „secretizat” anul prin XXXX, mijloc care evocă documente reale ale epocii actuale, eliberate cu unele rezerve privind protecţia datelor. >>>>

Motto: “Eu sărac cu duhul număr stele sfinte”

Mircea Istrate Dorin este –  printre scriitorii mureşeni, un adevărat fenomen. Nu numai prin faptul că a debutat târziu, abia acum câţiva ani, dar, mai cu seamă în acela că a constituit şi constituie, nu numai pentru spaţiul mureşean, o adevărată revelaţie. A adunat, de-a lungul anilor, atâta frumuseţe şi lirism în sufletul său, încât, atunci când acest adevărat vulcan a izbucnit, fluidul incandescenţei sale lirice s-a revărsat şi a cuprins cer şi pământ, ape şi aer, cu o efervescenţă care poate fi pusă doar pe seama harului nativ cu care a fost înzestrat şi care a stat la dospit, decenii de-a rândul. >>>>

Sufletul românesc a răbdat şi rabdă cu destoinicie toate necazurile şi nedreptăţile istoriei sau ale timplui prezent. Nu întâmplător cuvântul ”răbdare” nu a putut fi tradus în latină sau slavonă şi a rămas o marcă românească a reacţiei echilibrate în faţa vieţii. Și de unde poate veni această inepuizabilă răbdare a sufletului românesc dacă nu dintr-o cunoaştere aprofundată şi continuă a Sine-lui şi a legăturilor lui cu Natura, legături care îl integrează în marea istorie.

Volumul de poezii ”Căutări” semnat de  Angela Dina – Moţăţăianu, apare – fără pretenţia de a revoluţiona arta poetică-  într-un moment de decadenţă a decadenţei  în poezie. Am avut  perioada modernistă, a urmat necesara perioadă a decadenţei  modernismului, post-modernismul,  şi acum ne aflăm la o altă graniţă, necunoscută, pe care nu o pot depăşi micile zbateri de aripi (în)frânte  ale unor grupuri literare  fără identitate, fără program, fără putere. >>>>

Cartea intitulată: “ Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”, Editura „Grigore Tabacaru”, Bacău, 2010 (248 pagini), poartă amprenta inconfundabilă a distinsului profesor de istorie Ioan Agache, fiu adoptiv al meleagurilor vrâncene, din nefericire, dispărut mult prea devreme dintre noi, în primăvara anului 2010, înainte de a-şi vedea proiectul finalizat. Ioan Agache, fiul Elenei şi al lui Vasile Agache, s-a născut la 25 noiembrie 1932 în satul Calapodeşti, fost Vultureni, din actuala comună Dealu Morii, judeţul Bacău. A învăţat clasele primare la şcoala din satul natal, după care a urmat gimnaziul la liceul Iorgu Radu din Bârlad. A urmat în acelaşi oraş Şcoala Pedagogică, devenind învăţător, apoi la Iaşi, în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie. A funcţionat în învăţământ mai întâi ca învăţător, în localităţile situate pe valea Berheciului, ca inspector şcolar-şef al fostului raion Zeletin, regiunea Bârlad şi ca inspector şcolar al fostului raion Adjud, regiunea Bacău. >>>>

Ai zice că nu se întâmplă nimic în pustiişul câmpiei! Ai zice că doar şoaptele înnăbuşite ale zeului vânt îşi pot face auzite chemările. Până şi ecoul aţipeşte în iarba, a cărui tandreţe clatină cerul.

Dar în câmpie se poate auzi desluşit Glasul pământului, vocea lui misterioasă şi gravă. Pietrele nu stau locului, ele se mişcă după galbene licăriri de mirare, când focul ierbii aţipeşte la umbră.

Timpul îşi revendică drepturile deşi pe platouri agreste el manifestă multă răbdare. Îngăduie pietrelor somnul, ierbii mirarea, oamenilor să se închipuie boabele de mărgean ale ploii, stropind obrazul brăzdat al ţărânei. Până şi lumina capătă alt chip, altă aură. Ea se reflectă în uimirea pietrei făcând să se nască visarea. Umbrele nu-şi au locul. Plânsul e numaidecât zvântat în cuvintele care te iau pur şi simplu de mână şi-ţi arată panerul cu pâine. >>>>

Am citit cu întârziere şi curiozitate una din cărţile poetului hunedorean Liviu Ofileanu (« Corigent la fericire » – Editura Emia, Deva, 2003) care, deşi a apărut acum câţiva ani, mi-a permis să-l cunosc mai bine decât din sporadicele lecturi de pe situl de poezie „Agonia.ro”. Poetul este deţinătorul a numeroase premii literare (lista e lungă) şi ar merita atenţia unor editori care încurajează poezia tinerilor de talent. A publicat în numeroase reviste literare, internet şi este prezent în antologii şi caiete literare. Prefaţatorul Petru Poiană evidenţiază succint o biografie chinuită şi asumată, scoate în relief originalitatea poetului : „Pentru că tendinţa este de re-gândire a lumii, în viziune orfică, se folosesc alternativ şi în afara oricărei reguli dată de vreun context, ori de-numirea perifrastică, epifrastică, ori antidescrierea, falsa descripţie care, folosind >>>>

De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel,  la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă,  depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai  acasă îşi găseşte ogoiul?

Cu inima un ciob de vitral sortit rugului,  ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe? >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată.  >>>>

Un accident „banal” – fractură de femur, operaţie, proteză, recuperare, etc. etc.- mă izolează de lume de aproape trei ani. Nimic din ceea ce făceam înainte (expoziţii, spectacole, cronici de carte, jurnalism) nu-mi mai este la îndemână, doar „ODIHNA”- boală curată! Încă o dată m-am convins de adevărul că indiferent de dimensiunile marilor personalităţi dispărute şi „de neînlocuit”, Pământul se învârteşte şi viaţa îşi vede de drum…

În acest timp, „prietenul meu mai tânăr poetul” Ion Untaru, transformând moto-ul „Cunoaşte-te, înfrânge-te, jertfeşete-te!” în crez poetic, a izbutit să publice patru cărţi: Floare de lotus, Editura Semne 256 pagini, 2006; Fântâna în care se văd sufletele, Editura Amurg sentimental.196 pagini, 2009; >>>>

În rotirea curcubeului. Poemele din recentul volum, Delir în curcubeu şi alte poezii (2009*), de Ştefania Oproescu, stau sub streaşina-prismă de plexiglas a unui motto desprins de sub pana celui ce a simţit ca nimeni altul „presiunea luminii“, Ioanid Romanescu: «Lumina conţine culorile / Dar nu vopseşte ochii nimănui».

Din prezentările (de pe faţa a IV-a a copertei), datorate unei Sfinte Treimi a Criticii Valahe de Întâmpinare fără de Arginţi, alegem – pentru Distinsul Receptor de Poezie contemporană – doar două: mai întâi, pe cea care ţine de principiul energetic Yin, în caligrafia Valeriei Manta Tăicuţu, unde se subliniază că «Ştefania Oproescu se fereşte de butaforia contemporană şi,  >>>>

Motto: “Lumină, tu, mamă a mea!” Autorul-

Însăşi ideea de jongler presupune spectacol, arenă, scenă, cupolă, abilitate, dexteritate, echilibru, măiestrie. Sub cupola, de un azuriu nedefinit a Poeziei, Alexandru Drăghici ne prezintă un spectacol unic cu un personaj unic: Jonglerul de dimineaţă. De ce “de dimineaţă” şi nu seara, când au loc, îndeobşte, toate spectacolele? Pentru că autorul vrea să-l cunoaştem când n-a apucat încă să se machieze, să-şi îmbrace costumaţia de gală pentru spectacol, să-l vedem aşa cum e: în simplitatea expresivă a gesturilor şi cuvintelor genuine. Pe canavaua tot mai aglomerată (aş îndrăzni să zic – îmbâcsită de erori şi trivialităţi) a literaturii cotidiene, un poet înzestrat şi înveşmântat doar în lumina de sine, circulă “tot mai străin”, >>>>

Iată că, la Ionel Andraşoni, la cei 70 de ani, vremea vremuieşte timpul, cu ocazia  apariţiei volumului “A sosit şi timpul…vremii “(Antologie povestită, poveşti de antologie ), apărută la editura Napoca-Star, 2010, cu o prefaţă de Cornel Udrea, care printre altele, scrie: “Această carte vine dintr-o logică a necesităţii, sau o necessitate logică, în ideea de a-şi reconfirma locul şi rostul în lumea epigramei “.

Etimologic vorbind, timpul, venind de la latinescul tempus, este una din formele fundamentale de existenţă a materiei în mişcare, exprimând durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective, iar vremea înseamnă durată limitată sau măsurată în ore, zile, fiind un interval, o perioadă şi răstimp. >>>>

Cristian Petru Bălan este fiul lui Tănase Bălan – profesor şi al Margaretei Bălan – învăţătoare (născută Vasilescu). S-a născut la Sibiu la 27 iunie 1936, dar a locuit mai mult în Prahova (la Ploieşti şi Boldeşti-Scăieni). Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu) şi are două fiice, profesoare: Codrina – profesoară de limbile italiană-franceză şi Ozana – directoarea „Muzeului apelor” din Chicago. În 1954, a absolvit liceul “Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu şi cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu şi Corneliu Şerban. A urmat Facultatea de Zootehnie din Bucureşti din 1956. Şi-a continuat studiile, absolvind Universitatea din Bucureşti, >>>>

Umblă în spiritualitatea noastră ortodoxă zicerea-avertisment: „toţi suntem datori cu o moarte”. Rumânul, adică daco-getul de azi, îşi vede de treabă între cele două infinituri, adică „îşi trăieşte viaţa”, mai întâi de toate instinctual, inerţial adică, după datinile şi obiceiurile tradiţionale, după cum „ a apucat din moşi-strămoşi”, pentru care unii înţelepţi de-ai noştri zic şi azi: „suntem datori cu o moarte, dar mult mai datori suntem cu o viaţă!” >>>>

Poezia  are foarte multe forme de expresie şi fiecare poet încearcă să surprindă printr-o viziune proprie   cât mai multe stări, o gamă cât mai variată de sentimente dar cel mai des autorul încearcă  să lase cititorului un spaţiu cât mai generos de interpretare. Ambiguitatea este am putea spune un element util şi necesar al poeziei. Dar iată că din vreme în vreme, când poetul  lucrează prea mult timp cu noţiuni logice, poezia se transformă intr-un joc al intuiţiei, în care poetul conduce cu mână sigură cititorul exact către efectul dorit. >>>>

Cu un debut editorial, relativ recent, scriitorul Vasile Buruiană din Focşani, se dovedeşte a fi prolific, având 8 titluri de carte, în mai puţin de trei ani, cu o frecvenţă de două, chiar trei volume pe an. Dintre lucrările sale enumerăm: „Gânduri de dragoste”(2007), „Călător de drum de aştri”(2008), „La taclale cu Moş Tache”(2008), „De râs şi de voie bună – Anecdote”(2008), „Curiozităţi…mai vechi şi mai noi”(2009), „Epigrame, cugetări, proverbe, aforisme”(2009), „Dedicaţii pentru Eminescu de-a lungul timpului”(2010) Începuturile sale literare, îl dezvăluie ca pe un destoinic culegător. Vasile Buruiană culege, cu mult simţ de răspundere, tot ceea ce-şi poate găsi locul şi rostul într-o carte: glume, anecdote, epigrame şi aforisme. Abia mai târziu, autorul începe să-şi îndrepte atenţia asupra lucrurilor cu adevărat notabile, întocmind în anul 2010 o lucrare de tip antologic cu versuri dedicate marelui Eminescu. >>>>

O tristeţe fără de margini într-un ţinut plin de mister numit terra incognita, (tot aşa de bine s-ar fi putut numi noland – ţinut al nimănui) – unde „ochiul rămâne / treaz în asfinţit” – se degajă din cartea poetului Laurian Lodoabă, carte ce ar putea purta numele: un strigăt în chiasma lunii, o evadare din fiinţă, spre vegetal şi mineral „dintr-un ocean / înconjurat / de liane / fără ţărm / fără pietre / fără nisip / unde furtunile / se izbesc / de nervi şi atât”.

Şi cum să nu evadezi când simţi tot mai mult că eşti înghiţit, asimilat de această uriaşă „Concret Jungle” / unde oamenii au uitat / că vin din trecut /  It’s all about money! (***).>>>>

Volumul „Instincte canibalice”, semnat de poetul Liviu Ofileanu a apărut în colecţia „Raftul de poezie” la editura A.T.U. din Sibiu în noiembrie 2010. Coordonatorul cărţii semnează un cuvânt pe coperta a 4-a: „Avem în faţă un volum de poezie construit pe un schelet epic, cu subiect real şi asumat: subiectele se leagă şi converg spre un deznodământ, fără a fi însă doar bucăţi dintr-un lung poem în proză…”, (Mihai Curtean). Liviu Ofileanu construieşte cu premeditare un personaj care a existat în persoana unui poet mexican Jose Luis Calva Zepeda – el poeta criminal – de 40 de ani care se prezenta ca scriitor, poet şi dramaturg, alcoolic şi cocainoman care a ucis cel puţin trei femei. Presa mexicană a relatat că „s-au găsit într-o tigaie pe sobă, carne şi resturi de carne într-o farfurie pusă pe masa din sufragerie”. >>>>

Alăturarea a doi termeni financiari economici în titlul unei cărţi de publicistică, poate părea curioasă. Şi totuşi nu e întâmplătoare. Autorul a ales această sintagmă cu substrat contabil, metaforizând  voit datul real, întrucât adevărul e mult mai absurd decât îşi poate închipui mintea omenească. Fie şi doar conştientizându-l, simţi fiori reci pe şira spinării şi-ţi aduci subit aminte de toate facturile neachitate, de fisc, de penalităţi, dobânzi, lipsuri, austeritate şi vămi pe care omul comun trebuie să le depăşească în condiţiile unei democraţii îndoielnice când totul este pus, fatalmente, sub semnul banului, al contingentului material, lăsând foarte puţin spaţiu cosmicului, imaginaţiei  creatoare. Cu atât mai puţin oniricului, fanteziei, mitului, etosului. >>>>