Volumul ” Ultimul strigat ” , semnat de Mariana Gurza, Editura Eubeea, 2006, marcheaza o treapta noua pe ideea profunzimii in creatia sa care insumeaza 6 volume.

Insusi titlul ne sugereaza o implicare afectiva puternica in demersul existential, lucru firesc daca ne gandim ca , „strigatul” nu apare decat in momente dznadajduite. Taisul unui strigat devenit poezie aduce in vers, sentimente ascutite, abisale.

Este o neliniste adanca, involburata in fata vietii, a trecerii, a eternitatii versus fragilitatea umana. Dualitatea clipa, eternitate, se poate afla in subtextul multor expresii poetice..

Este o tensiune dramatica pe care autoarea si-o asuma in diferite ipostaze. Uneori , cu accente retorice:”mai e lumina dincolo de lumina??” „intuneric dincolo de intuneric”??

Doar poezia poate fi o salvare din ghearele incertitudinii:”vorbele se-aseaza straniu/intre viata si alt univers”.

Se intelege ca , verbul poetic ne poate sprijini in balansul existential dintre „aici” si „acolo”, acea zona enigmatica. Marturia este uneori directa: „Am incorsetat vremea intr-un poem”{ pag.77}

Avem de-a face cu o poezie densa in trairi, nici vorba de o poezie lanceda, stravezie, lesios feminina.. Dar nici agresiva.Mai degraba se intersecteaza smerenia in fata nemasuratului divin si tristetea general-umana ca , totul are un final prea rapid. Ne sustin in aceasta afirmatie, chiar „cuvintele cheie” prezente in derularea volumulii: clipa, trecere, clepsidra, luntre, abis, plecari, neant, , lumina divina, etc

Sugestia fragilitatii umane in fata nemasuratuli mister de dincolo de lumea reala, mi se pare excelent ilustrata in poezia „Trestia lui Pascal”din care citam : „”„Ca trestia ma indoiesc/ de tot ce vad, /dar sufletul meu plimba renii / prin pustiul Polului Nord/;locuit de fantasmele malefice,/ fara sa stie ca dincolo de toate/noi suntem noi,/ trestiile raurilor/ cu gand spre izvoare.”

Deznadejdea in fata trecerii , a clipei cu efect de sageata, este contracarata, uman, cald, de iubire. Nu doar cea erotica , prezenta in accente discrete ci, iubirea fata de forta nevazuta, divina a toate coordonatoare. Aceasta complementaritate, da versului o gravitate care innobileaza sensul existentei umane. Reflectiile sunt cele din poezia tuturor vremurilor, difera, fireste, tonalitatea si expresivitatea . Este o poezie moderna fara sa acceada la experiment si descriptivism sec. E o poezie a emotiei, a trairilor profunde. Primavara, culorile cerului, fiul, marea, sunt tot atatea prilejuri de a se adanci intrebarile despre raportul om univers. Starile incercate sunt marcate de o tristete calda, de resemnare si sfiosenie in fata cerului , nimic sfidator, abisalul este acceptat ca un dat existential.

VERONICA BALAJ

Anunțuri