Noiembrie 2008


În peisajul literaturii române actuale, un nume îşi face tot mai simţită prezenţa: scriitorul Gh. Postelnicu, profesor de limba şi literatura română la Şcoala cu clasele I-VIII “Vasile Voiculescu” din comuna Pîrscov, judeţul Buzău.

Oricine a terminat măcar liceul ştie că de numele comunei buzoiene se leagă numele marelui medic şi scriitor Vasile Voiculescu şi, prin urmare, scriitorii din zonă sunt imediat consideraţi ca descendenţi spirituali ai acestuia. Şi n-ar fi deloc fals, întrucât şi ei se raportează cu mândrie la arta narativă a lui Voiculescu. Nici prozatorul Gh. Postelnicu nu face excepţie, proza lui fiind considerată, de către majoritatea comentatorilor, ca aparţinând “realismului metaforic”.

Citind ultima sa creaţie, romanul “Tânărul Veronel”, publicat la Editura online “Semănătorul” în iulie 2008, descoperim un scriitor cu real talent.

Structural, opera sa cuprinde patru capitole: “Vâsla de sare” (apărut ca roman independent în anul 2006), “Cariera de piatră”, “Casa memorială”, “Veronel” şi un “Epilog”. Parcurgerea celor aproape 200 de pagini îl captivează pe lector prin bogăţia de informaţii şi prin alternanţa persoanelor narative, care se intersectează aproape fără a se putea sesiza dacă personajul principal, Valentin Balotă, rememorează propriile amintiri ori le narează pe ale altora, dacă vorbeşte cu altcineva ori cu sine însuşi. Astfel, planurile temporale şi spaţiale alunecă unele peste altele ori se suprapun, subiectivitatea şi obiectivitatea se întrepătrund în modul de a percepe lumea sau de a o gândi.

Chiar dacă structura romanului este delimitată de capitole, ea este unită prin destinele celor doi fraţi vitregi: Valentin Balotă (prezent) şi Ion Badiu (absent). Deşi mort, Ion Badiu trăieşte în memoria fratelui său şi a celor care l-au cunoscut, în pasiunea lui pentru istorie, care dăinuie şi după moarte, prin ceea ce a realizat, în durerea mamei, în admiraţia fratelui mai mic. >>>Elena Stroe-Otavă>>>

Anunțuri

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”,iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.” >>>Al. Florin Ţene>>>

„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.

Proiectat sub semnul autencităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce creează, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în …zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.

Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul …vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial. >>>Maria Daniela Pănăzan>>>

În urmă doar cu câţiva ani, redactorul şef al unei reviste literare de prestigiu clama în cafenele că pe poetul cutare nu-l publică, pentru că „are cinzeci de ani şi nu mai are ce spune la vârsta asta matusalemică.” Ascultându-l, am pus această afirmaţie ce se vrea negaţie totală pe seama ostilităţii redactorului respectiv faţă de atitudinea paranoică a insului ce se crede mare poet naţional. Nu vreau să cred că onorabilul redactor şef ar fi uitat exemplul lui T. Arghezi, care a debutat editorial la 47 de ani şi până în preziua morţii, versul său a avut forţă şi expresivitate… Poezia n-are vârstă, după cum nici sufletul poetului. Nu biologicul, ci afectivitatea contează!

Am mai spus şi cu alte ocazii că „moda” unor autori debutanţi de a insera (cu acordul sau la sfatul editorului) pe coperta a IV-a a cărţii lor aprecierile mai mult de complezenţă ale unor condeieri care cochetează cu critica literară nu este profitabilă… Plecând de la disocierile făcute de către Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajul, unde vorbeşte de tranzitivitatea şi intranzitivitatea acestuia, putem spune că cel care semnează aşa-zisele aprecieri de pe coperta a IV-a a cărţii lui Nicolae Teoharie, Legaţi-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, Slobozia, 2008) – Şerban Codrin – nu comunică mai nimic despre autor: „Nicolae Teoharie nu are nevoie de bunăvoinţa nimănui, ci de recunoaşterea unui fapt: ne aflăm în faţa unei personalităţi complexe, un poet care a avut curajul să aştepte până la supramaturizarea creaţiei.” (s. n.). având în vedere afirmaţia ilară (subliniată de noi), oricine se poate întreba câte faze/ etape trebuie să parcurgă un poet până la maturizare şi dincolo de acest prag – „supramaturizarea ? >>>Const. Miu>>>

Format din patru mari capitole: “Schiţe şi povestiri”, “Mici planete pentru adăpostit îndoiala”, “Scenarii dintr-un punct de vedere” şi “Personajul de zi cu zi”, volumul de poeme semnat de Elena Ştefoi, are un titlu exclusiv derutant. Nici vorbă de “schiţe” ori “povestiri” în sensul firesc al cuvântului, nici măcar bănuitele trimiteri, nici ca formă şi nici ca fond epic nu se adeveresc aici, pe când avem în loc de proze scurte, poezie-poezie de o mare frumuseţe stilistică: “Iarna a trecut primăvara/ n-a sosit încă/ poate mai există scăpare/ eul şi supraeul/ – doi stupi năpădiţi/ de Varoa/ Între încheieturi/ -vrăjitoare- şi intermundii/ partea cea mai bună/ dezlegare aşteaptă/ dragostea cât va mai fi/ o coroană obscură/ pândind/ celebrele armate imperiale?/ zbătându-se să tot iasă/ din hăţişul socratic/ această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului.” (pag.61)

Cu o mireasmă ideatică, explozivă şi implozivă, în acelaşi timp, poeta Elena Ştefoi, deloc absentă, dar nici patetică din textul poetic, preferă să se autooglindească în repaosul dintre stările ce îndeamnă spre origini, chiar dacă dincolo mult de consemnul trecerii parafrazic ori proverbial: “această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului”, unde se trădează un protocol singuratic în vecinătatea cuvântului aflat la “jubileul” împrejurării de a avea curajul să hiperbolizezi propria-ţi biografie, invidiată până şi de propria-ţi umbră: “Ce să-nţelegi? O biografie care/ atârnă de cuvintele mele/ ca o tonă de explozibil?/ Ştiu: nu respir după reguli,/ am umerii uşor aduşi înainte./ De la substantive/ la verb un mecanism ucigaş/ face exerciţii de stil/ şi te-aşteaptă./ Află şi tu: am minţit,/ am furat, mi-am trădat prietenii/ fără ruşine; am înghiţit,/ pe furiş resturi/ de pe mesele celor/ pe care-i dispreţuiam./ Mi-e dor de un ocean limpede:/ să văd, când înot, viitorul/ vertebrelor, doar la un pas/ de înţelegerea mea deşănţată./ De câte ori vrei/ poţi trece să numeri/ aceste greşeli: un oberchelner/ printre clienţi/ în sezon estival.” (pag.15). >>>Victor Sterom>>>

Cu prilejul lansării volumului de proză ştiinţifico-fantastică Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie, (Editura Marineasa, 2003) rosteam câteva cuvinte, la apariţia unui nou volum, mult mai apropiat de „proza-proză” – şi fac asta mai ales pentru că se adeveresc unele presimţiri ce atunci le-am avut despre Florin Contrea şi proza pe care ar putea-o scrie. Iată spicuirea acelor gânduri:

„Vremea unei tinereţi, colegialităţi şi prietenii: anii 80; Florin era pasionat de literatura ştiinţifico-fantastică, însă cea de bună calitate, adică cea cu accentul pe fantastic, o categorie nu convenţională, ci existenţială (şi prin asta estetică!Kurt Vonegut era, pe atunci, pe placul nostru); îndeajuns de inteligent, imaginativ, existenţial, iniţiat în ideile ştiinţelor moderne.

Florin Contrea, simţeam, dorea să facă altceva, să meargă mai departe, poate în altă direcţie, ţinând, însă, strâns de aceste repere ale fantasticului – fără a se debarasa nici de gândirea logico-pozitivă, nici de posibilităţile, virtuţile şi latenţele limbii române (ca rostire şi morfologie).

Pe aceste direcţii prozatorul Florin Contrea s-a căutat pe sine şi ceea ce credea că-i stă cu putinţă să găsească. Aceste căutări-găsiri au devenit dimensiuni definitorii ale scrisului său; iar eu am găsit postulatul cheia, crezul său; „Găsi, în fine ce căuta, Memorie încorporată în fiecare piesă.”

Observaţi vă rog, că autorul nu spune „în fiecare lucru”; piesă în raport cu lucru implică semantic o mai subtilă elaborare, o doză mai mică (sau deloc) de „natural” şi o covârşitoare chezăşie a culturii: de la artefactul frust la cele ale spiritului.

La fel stăm şi în ceea ce priveşte raportul memoriei faţă de lume: slabă aderenţă la cele „naturale” la „lucruri”, în schimb, subtilă osmoză cu cele ale culturii şi spiritului – cu „piesele” adică. Piesele în deosebire de “lucruri” nu sunt suportul neutru al unor demersuri ale simţurilor, piesele cheamă, implică viaţa psihică – de la cele mai trecătoare senzaţii până la elaboratele ideale cele mai imprevizibile.

Acum Florin Contrea mai face un hotărâtor pas în direcţia cea bună: aceea de a se descoperi – pentru sine şi pentru noi, cititorii. Fără a-şi schimba poziţia faţă de rostire, morfologie, existenţă, memorie – el include între „piesele” prozei sale păguboasa înţelepciune a unui păgubos personaj. Detaşarea, cu irizaţii de umor şi ironie, ne face să nu ne dăm prea bine seama dacă personajul nu e cumva alter-ego-ul autorului sau al cititorului. >>>Viorel Boldureanu>>>

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”

Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile! >>>Const. Miu>>>

Pagina următoare »