O CARTE PE ZI

Dacă fiecare poet contribuie cu un vers la cartea unică (acea carte pierdută a lui Dumnezeu, de care aminteşte Borges), „Bine că a existat pe întinderea câtorva secole orbul Homer, / poet colectiv precedat sau înconjurat de sute de-aezi / talentaţi / cu imaginaţii fecunde, halucinante” (Homer, poet colectiv cu multiplii aezi). E firesc, atunci, să nu încercăm să căutăm poetul venind din exteriorul poeziei ci să ne aşteptăm să îl găsim printre cuvinte, topit deopotrivă în masa de autori şi în poezie. Este şi cazul poetului Ion Lupu (Deliiciile şi caznele realului, Ed. Arania, Braşov, 2007). Căile spre acea poezie în care poetul poate vieţui pierzându-şi identitatea se poate realiza prin „trecere dincolo”: fie văzând poezia ca transcendere de cuvânt (invocând, aşadar, necuvântul stănescian), fie ca transcendere a umanului (prin trecerea autorului în ceea ce Saussure denumea regnul cuvintelor – al patrulea regn). Dacă prin necuvânt se ajunge la starea de increat, lipsa consistenţei semantice a cuvântului rostit / scris şi „dominanţa” structurii de goluri ale limbii (şi fac trimitere la motto-ul din Mihai Şora, însoţind poemul Golul şi plinul, în linia studiilor lui Leucip şi Democrit: „… un gol de un anumit fel, avid de propriul plin…”) imprimă o putere de atracţie în sens descendent, spre increatul limbii.

Ion Lupu îşi dă întâlnire cu cuvântul nu în matricea formativă a acestuia, în limbă, ci într-un loc al plecărilor succesive, în limbaj. Ca transcendere în sens descendent (date fiind „limitările” blagiene ale cunoaşterii) a umanului / mentalului, în cuvântul „întrupat” al limbajului aparenta închidere poate conduce, prin referinţa la matricea formativă a limbii, la deschiderea necesară. „La sfârşit vin cuvintele, docherii spătoşi / care-nghesuie în cargoul poemului / fiinţa cu mii de picioare a zilei” (Cuvintele – docherii spătoşi). Poezia ca transcendere a fiinţei umane implică alte două câmpuri de forţe, interacţionând: pe de o parte, finitudinea fizică împingând spre materializare, spre „înbălsămarea” prin scris, pe de altă parte, permanenţa spirituală atragând >>>>

Se află în librării volumul de debut Sărbătoarea efemerului de Dana Dânşoreanu, scoasă de sub teascurile Casei de Editură Dokia Cluj-Napoca, 1997, cu o postfaţă de Radu Creţu.

Cartea, care se deschide cu un moto din „Sunt spiritul adâncurilor”, de Nicolae Labiş, cuprinde 48 de poeme de o voluptate controlată şi reflecţie ce ne revelează o inteligenţă lirică.

Sinceritatea trăirilor ce străbate din poeme freamătă de senzualitatea imaginaţiei, din care irup întrebări. „Ce e viaţa? Ce e moartea?/ Ce sunt eu?/ De unde am venit? De ce pleca-voi, oare? Când în jur e amăgire / Nimic definit, fiasco, nebunie sau descoperim versuri ce declanşează un elan meditativ: „Efemeritatea siguranţei, nimic nu-mi garantează elanul vieţuirii, aceeaşi noapte continuă mă locuieşte, sensul e doar derulare, aici mă identific, în spaime, mizerii şi sudoare”.

Cert este că poeta Dana Dânşoreanu este o nostalgică, al cărei eu declanşează viziuni lirice cu sensuri morale în care se încheagă raporturile fiinţei cu lumea. Abstract, definesc trecutul şi totuşi, o rază de soare pătrunde în yala sufletului tău, dorinţa stării neelucidate, sau continuă trăirile în nostalgia spiritualităţii şi elanul purificării „implor înţelegere, sper să nu fie un vis dus de prezentul stării de maturitate”. Volumul de faţă este o confesiune lirică cu un ingenios scenariu liric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită acut: „Descriu o suferinţă adâncă şi neştiută, în inima străină a corpului de gheaţă, sau sentimente inefabile ca „ard” în „flăcările” iubirii „Îţi caut faţa în noapte, obrajii şi fruntea încrustată de dureri,s-o iei în mâini, sub stropi de lacrimi, alungându-mi singurătatea, simţământul iubesc”. >>>>

La început de drum în literatură,Ana Moldovan debutează cu volumul Tot ce era de spus…(Poeme în proză),cu o postfaţă de Artur Silvestri(Naturaleţea unui element de floră sălbatică),apărut la Carpathia Press,2008,în colecţia Primul cuvânt.Aceasta face parte din programul ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusiv volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care aceştia se exprimă.Programul în cauză este iniţiat,încă,din 2007 de cunoscutul scriitor şi filozof Artur Silvestri şi va continua să apară  sub îngrijirea acestuia.

Poemele în proză ale Anei Moldovan sunt trăiri metaforice ,tip jurnal,al cărui personaj este eul poetei,fiind o literatură de o spontaneitate de dicteu.(Artur Silvestri).

În tensiunea dintre concept şi imagine,această poezie,dezvăluie în fapt,o vibraţie mai adâncă,între spirit şi mediul înconjurător:Şi aluneci încet între mătăniile acelea,prin corturi verde închis,luminate alene de două lumini triunghiulare…(Corturi verzi).Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională:Râurile crescute flămânde de istorie,priveam apa bulversată de panica acvatică,pe cer doar tavane rupte

de nori meschini ne aminteau iar (Tăcere).Duplicitatea ca două drepte paralele,fiinţa şi nefiinţa,care,totuşi,tangenţiază într-un final când Dimineaţa ne trezim sub farul catarg în barca mea veche temeinic legată de gard.(Mov),o regăsim în multe poeme ale Anei Moldovan.Sevele existenţei sunt căutate în paradoxale şi inedite ipostaze ale realităţii,până şi în vinul băut în altă viaţă prin gări care numai au trenuri.(Cuvinte frumoase uitate într-un sertar). >>>>

Mehadia – străvechi centru cultural al Banatului de munte, loc al unor energii uriaşe – este binecuvântat cu un relief mirific, la care se adaugă frumuseţea sufletească a locuitorilor din care a ieşit o tainică luminiţă în constelaţia de suflet a românilor, purtată de spumoasele ape ale Belarecăi spre Dunăre şi Mare – asigurând veşnicia.

Spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminarea.

Loc al etnogenezei româneşti – de aici au răsărit ca florile boieri ai minţii ce au contribuit la formarea Europei moderne şi a culturii româneşti, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-au jertfit pentru ele. De aceea noi nu-i putem uita cât lumea o fi lume.

Una din aceste minţi luminate a fost preotul Iosif Coriolan Buracu -paroh al bisericii din Mehadia în perioada 1912 – 1924 – care, cu armele credinţei şi ale iubirii, a desfăşurat o serie de activităţi culturale, făcând din „limba română patria sa” (Nichita Stănescu).

Despre aceste fapte ne vorbeşte cartea „Preot Iosif Coriolan Buracu – Amintiri”, apărută la Editura Învierea – Episcopia Timişoarei 2007 – cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care semnează şi prefaţa.

Ediţia a fost îngrijită de profesorul Mihai Buracu – fost senator al României – fiul preotului ce a beneficiat de sprijinul preotului Dumitru Vana de la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. >>>>

Spuneam în “Postfaţa” romanului “Lupoaica” faptul că Eleonora Georgeta Bulz iese la rampă cu două cărţi deodată: cea numită anterior şi … “Înainte de moarte”, cartea de faţă. Titlul nu trebuie să vă influenţeze … Nu, el nu se referă la starea fizică a autoarei; domnia-sa este, încă, plină de vigoare şi, suntem siguri, va mai scrie multe cărţi de acum înainte.

Dacă “Lupoaica” este de o anumită factură, unde simbioza Om-Natură face antiteză cu societatea obtuză, nedreaptă, violentă şi de neînţeles, uneori, “Înainte de moarte” este o carte clădită pe alte coordonate: mister, răzbunare venită dintr-o maladie perpetuă, o veşnică forfecare trecut-prezent, care ne aduce în faţa ochilor, prin imaginile puse în pagină, fapte desprinse, parcă, dintr-un film horror, greu de digerat.

Lectura, însă, este alertă, cartea susţinându-se pe nişte planuri cinematografice, unde personajele sunt puse să gândească, să vorbească şi să acţioneze la persoana I, balansând, la rându-ţi, între a le condamna, a le compătimi sau să dai vina, din nou, pe ochiul negru al destinului, implacabil, neiertător.

Personajele nu sunt multe, doar o mână, tipologia lor fiind uşor ghicită pentru că fiecare are o “carte de vizită” bine creionată de autoare. Magi (Magia), fata din Est, venită în State să câştige un ban, devine un simbol al unei vindecări sufleteşti, a unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea (Bunicul), fata ce duce pe umeri “forţa” binelui, alături de Fer, fratele mai mic, crescut ca-ntr-un incubator de sora mai mare, Lucy, o psihopată, trăitoare a unei maladii cu rădăcini într-o copilărie frântă de-o mamă vi-tregă beţivă, vulgară, perversă. Tatăl său, care şi-a pierdut viaţa printr-un suicid, este liantul dintre un trecut bogat dar mizerabil, prin comportamentul mamei vitrege, şi acest prezent dominat de maladia lui Lucy, hrănită de-o răzbunare criminală, greu de imaginat. Sfârşitul este un happy-end, un sfârşit aşteptat, dar nu sigur, unde iubirea dintre Magi şi Fer învinge, absolvând cititorul de tragisme şi virtuale scene de horror. >>>>

Noua carte semnată de Cosmin Ştefănescu – Labirint apocaliptic – (Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2008) probează virtuţi incontestabile de prozator. Tema predilectă a autorului este condamnarea ororilor războiului. Din această perspectivă, ideatica volumului de proză fantastică, pe care îl discutăm acum, se află în prelungirea celei a volumului de versuri Sânge balcanic (2007). Aici, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa din Balcani. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Zvasticato, Şeptel, Apocalipsa. În tentativa disperată a Aliaţilor de a restabili pacea, prin foc şi pară, – paradoxal stindard! – pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic (în volumul de proză este moto-ul Capitolului 14) oferă imaginea terifiantă a unui copil – suflet nevinovat – răpus de „Păsări malace”.

În volumul de proză, Apocalipsa din Balcani este extrapolată la întregul mapamond, prin intermediul viziunilor protagonistului – Walter Nietzsche. De-a lungul celor 21 de capitole, cititorul îl poate urmări în regresiunile sale temporale, dar şi unele progresii anticipative. Creierul acestuia conectat la o puzderie de calculatoare, prin intermediul unui cip implantat, permite specialiştilor să studieze hologramele zămislite cu prodigiozitate.

Să remarcăm enciclopedismul autorului: fără minime cunoştinţe din medicină, astro-fizică, bio-chimie, istorie şi geografie, religie şi mitologie, ca şi lecturi din seria SF, Cosmin Ştefănescu n-ar fi reuşit să-şi facă proiectul credibil.>>>>

O dimensiune patologică a individului, a societăţii, o lume supusă unui joc al inconştientului (personal şi colectiv), o lume alienată, afazică, plasată/ (auto)situată la limita dintre real şi imaginaţie, iată ce pare a ne propune romanul Depozitul de umbre al lui Petre Bucinschi apărut în 2007 la editura braşoveană Transilvania Expres. Personajele principale ale acestei scrieri sunt chiar umbrele. Acestea iau cu asalt cotidianul propunând o altă viziune asupra realului, viziunea lor. De ce să nu reuşească aceasta în măsura în care, la rândul lor, sunt reale? Luc, unul dintre personajele romanului, un arhitect de succes, le descoperă (mai bine spus, ele îl descoperă) în urma unui incident petrecut pe când se afla în Italia, la Rimini. Acolo asistă la debarcarea ilegală pe timp de noapte a unor emigranţi albanezi, nişte umbre fără nume, fără chip. Printre ei, o femeie tânără, frumoasă- misterioasa Ridvana, pe care Luc o salvează de carabinieri ascunzând-o în camera sa de hotel. Dar Ridvana, după o săptămână, va dispărea din camera de hotel şi din viaţa lui Luc, va deveni o umbră. Ei, povestea de-abia acum începe…Umbrele ies la iveală, îşi cer drepturile…Luc nu mai poate rezista asaltului acestora, lumea sa devine o lume a umbrelor. Iată o situaţie oarecum inedită, în măsura în care se propune ca o variantă inversată a mitului platonician al peşterii: Luc, spre deosebire de eroul platonician, nu iese din peşteră la lumină, ci intră din lumea luminii în peşteră, în lumea umbrelor, trăgându-i după el fără milă şi pe cei din jurul său. >>>>

Ceea ce m-a atras de la început la noua carte de proză a lui Gh. Mincă a fost titlul, inspirat ales de ziarist spre a sugera cititorilor avalanşa de trăiri intense pe care actualitatea ni le prilejuieşte mai mult sau mai puţin involuntar, făcând a doua zi loc altora şi tot aşa până când, privind cu mirare detaşată înapoi, printr-un efort axiologic găsim înşine emoţionante unele dintre aceste efemeride ale cotidianului depăşit. Rămân impresii plăcute de viaţă trăită la înaltă tensiune şi experienţa care maturizează şi transformă în înţelepciune „amintiri ce nu mai dor”.

Impresionează marea diversitate tematică a „frânturilor de viaţă” cuprinse în carte, „pilule” de una, rareori două pagini, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea că unele din ele au văzut lumina tiparului ca foiletoane în paginile ziarului buzoian la care trudeşte autorul. Cu emoţie, înţelegere şi umor, acesta scrie despre întoarcerea în copilărie şi acasă, despre pregătirile de Crăciun şi, implicit, despre iernile, zăpezile şi colindele de altădată şi de azi, despre oamenii aleşi pe care i-a cunoscut, cărţile care l-au marcat, dar şi despre „calendarul” beţivilor, despre cum e privită hoţia, despre viaţa suburbienilor, despre Veta şi Mitică cei de azi, despre soacra prototip, despre capra vecinului şi nunta de cartier, despre călătoriile făcute sau ratate, despre cârciuma de ieri şi barul de azi etc., etc., etc. Slalomul printre banalităţile cotidianului nu exclude „blânda batere de aripă a Necuprinsului” sau încercarea de a afla „cheia uşii de la camera din care năvăleşte peste noi răul”.>>>>