12 Mai 2007 – CRIŞU DASCĂLU: „TIMP ABSENT” ÎNTRE CARDINALE POEME, Ed. Brumar, Timişoara, 2006 (Ion Pachia Tatomirescu)

Prin anotimpuri şi prin lirica-i operă, constituită din patru volume „cardinale“ – Mânie şi marmură (1968), Încercare asupra bucuriei (1978), Cicatricele bucuriei (1995) şi Timpul absent (Timişoara, Editura Brumar, 2006), Crişu Dascălu aparţine generaţiei resurecţiei poetice din 1965 – 1970 şi a rafinării paradoxismului, în ciuda spaţializării filigranat-parnasiene, ori expresioniste a textelor. Recentul volum, dedicat „absenţei timpului“, beneficiază şi de o excelentă ţinută tipografică, graţie şi hârtiei „înfotonate“, şi inspiratelor, polivalent-simbolicelor ilustraţii „împeniţate“ în tuş, semnate de Doru Tulcan. În „deschiderea“ volumului, se află un pastel al unei renascentiste psiho-spaţializări, unde „vidarea“, „absenţa“ temporalităţii sugerează eternizarea sacralizată de Paşti, în prezenteificarea creştină a simbolicului «coş cu ouă roşii / în iarba somnolentă de pe marginea / drumului», „alăturându-şi“ ochii odihnindu-se ai bătrânei «ţărănci în negru», poate, „neatins“ «noroi îngheţat, / în care pândesc urmele roţilor» migratoare, căci «nimeni nu a trecut pe aici», tărâmu-i virginal, edenic, pe când vântul ce «se cuibăreşte alene, în măceşii uimiţi» (desigur, de tabloul cu bătrână şi coş cu ouă roşii, văzută şi „altfel“, ca «tinereţe îndepărtată, albind / lângă memoria cu braţele întinse…»); zalmoxianizarea naturii iveşte în ultimul „cadru“ al pastelului cerebralizat, „înalta zare“ cu «munţi indiferenţi, / în care drumul bate ca într-o toacă» şi de unde înserarea cade «printre culmi, / acoperind cu aripile ei râul» (April). În complementaritate, secundul pastel cu natură cerebralizată „triadic“, expresionist-paradoxist, „fixează“ în ramă eroul liric – aidoma unui Demiurg – dominând vultureşte arealu-i cu minipiramide („stoguri“), cu maxipiramide („munţi“) şi cu un vânt «scrijelind» amurgul de purpură: «Subt mine, / Păşunea rotundă îşi înalţă / Bisericile / Înmuguritelor stoguri / De fân. // Dinspre munţi, / Galbene păsări fraternizează / Cu desişul pădurilor / Bănuite-n prelungile / Văi. // Doar vântul / Adie / Prin marea tăcere…» (Singurătate avidă).

„Sfânta treime“ a lirismului – Spaţialitatea Dinamică – Eul / Eroul Liric (adeseori în ipostază demiurgică) – Noul Chip al Realului – funcţionează şi în celelalte poeme ale lui Crişu Dascălu.

Spaţialitatea dinamică păstrează mai totdeauna limita tragic-existenţială, ori anticul operator al „unităţii de loc“ în anunţarea unei vocabule, a unei sintagme-simbol arhaicizante (subt, vechi, peşteră, copacul ceresc, dulăul ceţii, pădure, omida nopţii, săgeata etc.): «Omizile acoperişurilor / Se lasă devorate / În tăcere / De frunzişul satului / Înpotmolit în zare. // Legat / Ca de o funie / De râu, / El alunecă halucinat / Prin clepsidra văii.» (Captivitate); «Nori vechi / Nasc ploaia / Peste / Lemnoase păduri / Îngândurate…» (O ploaie grăbită); «Vântul sticlos / Mă întoarce din drum / Cu miros de mentă / Curgând pe picioare / Şi în glas de albine. // Alb / Rămâne dealul / În urmă-ne, / Ca o batistă / Mişcată / În noapte» » (Cei ai vântului); «Şi râul curge / Printre maluri de pământ, / Printre ţărmuri de ceaţă… // Şi păsări / Cu gâtul întins» (Doar noi); «Şi mă prăbuşesc / Subt stejarul cu crengi / De aramă…» (Ştergerea zâmbetului); «Din neagra pădure / sonoră, / vântul îmi întinde în cale / un sângeriu…» (Reverenţe); «Ea nu are acoperiş / Subt care / Să se adăpostească / Mari bufniţe / Privind / Spre nicăieri» (Casa pândarului); «Omida nopţii / Se suie pe noi / Ca pe frunze / Întâmplătoare. // Dinspre stejari, / Mari stele / Ne ajung…» (Îndoire); «Prin pădurea / Galbenă, / Trece o pasăre / Galbenă…» (Amuţire); etc.

Eul (eroul) liric (ori mărcile acestuia), ori „eul pluralităţii / solidarităţii“, cu o impresionantă acuitate a perceperii cosmicităţii, îşi anunţă cu multă discreţie o aură misteric-iniţiatică, uneori şi (semi)demiurgică, mesianică: «Şi te urmez tăcut, / Prin visătorul haos» (Reverenţe); ochii eroului din aceste poeme se arată a fi rotunjiţi de «ghindele verzi», pentru că-s «dedaţi cu nimicul» (Ştergerea zâmbetului); «Las în iarba cea neagră / O urmă prelungă…» (Cap descoperit); «Trec / Prin păduri / Foşnitoare / Şi săgeata / Îmi spune / Pe nume. // Trec / Prin păduri / Lunecătoare / Şi săgeata / Mi se topeşte / În trup. // Trec / Prin păduri / Ocrotitoare – / O săgeată în formă / De trup, / Spre piscul / Crucificat / Pe cer.» (Săgetătoarea); «Rezemaţi de carnea / Stejarului încă aprins / La oră târzie, / Simţim cum cercurile sale / Trec şi prin noi, / Ca un glas / Printr-un străin auz.» (Întâmpinare); «Ascultă cum râul / Se loveşte / De stele. // Ascultă / Cum cineva / Rătăceşte-n pădure / Căutându-ne, / Fără drum, / Fără ochi, / Fără paşi…» (Calde frunzişuri); etc.

Câteva miniaturi – sau „japonezerii“ – lirice au şi acele înrăzăriri de autentice icoane pe sticlă înrămate discret în sacrul argint lunar: «Sunt ochii / Lupilor / Căzuţi / În blănuri. // Sunt stele / Aburind / Din cerul vechi. // Frica e / Ce aprinde / Ruguri mici / Pe dealuri.» (În aşteptare); «Încete păduri / Devoră muntele / Cu o calmă depărtare / De sine. // Peşteri adânci / Ies târâş / În lumina apusului. // Dintre stâncile / Verzi, / Izvorul se-ndreaptă / Spre cea din urmă / Călătorie» (Privelişte); «Rătăcitori / Prin ceaţa verde-a ierbii, / Ne strigă numele / Secate ţărmuri. // Doar norii / Se dezic de noi, / Umplându-şi / Trupurile veştede / Cu păsări sure. // Brusc, / Floarea palidă / Se dezveleşte-n / Vid.» (Pe un drumeag) etc.

Astfel de „portative“ cu note-cristale, cu vocale-cristale, producătoare de catharsis, numai în catedrala „cu patru turle cardinale“ a poeziei lui Crişu Dascălu îşi pot releva autentice înrăzăriri pentru cele douăzeci şi patru de carate ale ens-ului, ale Fiinţei, ale Logosului.

ION PACHIA TATOMIRESCU