03 Mai 2007 – ADRIAN MUNTEANU: „SONETE 1“, Editura „Arania“, Braşov- Prefaţă de A.I. Brumaru (Victor Sterom)

„Fericindu-I pe Adrian Munteanu pentru remarcabila sa pornire şi realizare beletristică, îi spunem ca puţini sunt cei care, în poezie, adică răspunzând liric întrebărilor lumii, se încumetă, astăzi, să-şi facă lucrarea în specia sonetului – artă geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă prin ispita conceptualizării“. (A. I. Brumaru) Sonetele create de braşoveanul Adrian Munteanu sunt o adevărată monografie a iubirii, dezvăluind o existenţă umană, căutând împlinirea şi desăvârşirea în etica noastră tradiţională.

El se apropie prin lapidaritatea versului şi cultivarea predilectă a sonetului de formele prozodice practi­cate de marii sonetişti ai lumii, cum ar fi: Francesco Petrârea sau Wiliam Shakespeare şi mai aproape de noi, românii Mihai Codeanu, Vasile Voiculescu, Radu Câmeci să numesc doar trei din suita celor care au adâncit marele teme ale iubirii, exis­tenţei şi morţii în hlamida regală a sonetului. Adrian Munteanu practică şi el sonetul în forma lui consacrată din care iradiază nenumărate sugestii ce vizează viaţa poetului cu toate câte îl afectează spiritual, realizând ca si înaintaşii săi o „monografie“ a sentimentului, dezvoltându-se cere­monios şi restaurând iubirea la rangul de instanţă superioară, ba chiar de principiu cosmic.
„Gândesc la tine ca la o fântână / Sfinţind lumina ce ţi-a fost sortită. / Ispititoare ciutură petită / De apa vie scursă prin ţărână. / Coapsa ascunde pasărea rănită / De glonţul clipei ce m-a strâns de mână / Şi niă aruncă-n răzvrătire până / Te voi visa nu zână, ci iubită. / Sânii înfig uimiri în trup păs­trate / în timp ce gongul serii cade mut. / Cu gura mea de patimi şi păcate / îţi sorb fiinţa-n pustiit sărut / Pătrund aprins, desferecând lăcate / Si-n noi se frâng aripile de lut.“ (pag. 58)

Versurile sugestive, pe linia înăţişării dinamice a cunoaşterii în care poetul Adrian Munteanu sublini­ază cu pregnanţă sensul curgerii mai departe – rotic sau erotic – printre capcanele vieţii. O sintagmă ce revine obsesiv, este aceea a cuvintelor-cheie încărcate de conotaţii adânci în sensul celor spuse – când­va – de Arghezi: „bun este cuvântul căutat şi lucrat“. Aşa este şi adaug că seninătatea trăirilor, limpezimea me­ditaţiei sunt în sonetele poetului Adrian Munteanu expresii ale împăcării cu timpul scurs prin ati­tudinea, melancojia şi luciditatea sen­timentelor sale. „în fiecare zi din timp coboară / O altă undă ce mai strâmt îl face / Şi încă una prinde să se joace / Cu noul ceas, ieşit din trup afară. / Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place / Se naşte calm în fiecare seară / Şi va pieri cum trebuie să piară / Pe buza vieţii ce-nlăuntru-i tace. / Prin aspră veghe-n mine dau de ştire / Că ce-am gândit coboară în alt loc, / în altă vreme smulsă din iubire. / De mor acum, mă rog să am noroc / Să mă înscriu în veşnica rotire, /Căci timpul e rotundul cerc de foc.“ (în fiecare zi din timp coboară)

VICTOR STEROM