O CARTE PE ZI

Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.

Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.

RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / […] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / […] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea–n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. >>>>

După ce în anul 2004, reputatul critic şi istoric de artă de la Iaşi, Valentin Ciucă, autor a peste 30 de cărţi, a publicat albumul de artă „Un secol de arte frumoase la Iaşi” (Ed. Art XXI), urmat în 2005 de „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Ed. Muşatinii, Suceava), iată că el a publicat recent încă un album, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (Ed. Art XXI, Iaşi, 2009), lucrare apărută în două monumentale volume (ambele însumând 1275 de pagini), lansată şi la Galaţi, în ziua de 24 noiembrie, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În felul acesta, proiectul de mare anvergură „Un secol de arte frumoase”, asumat de autor cu maximă responsabilitate, se încheie, el marcând o apariţie editorială de referinţă, performanţă încă neatinsă înainte de nimeni în România, dar, similar, ea existând în ţări ca Germania, Franţa sau Italia. >>>>

Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică? >>>>

17 martie, 2010. Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste ţară, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înmuguriţi.

În sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, din Bucureşti, pluteşte în aer parfum de sonet. Sub un titlu sugestiv – Aur şi ivóriu, doamna Florica Gh. Ceapoiu şi-a alcătuit o antologie cu cele mai frumoase sonete şi rondeluri. Volumul apărut la Editura Semne, în 2009, beneficiază de o prefaţă semnată de poetul Radu Cârneci, unul dintre cei mai mari iubitori de sonet, totodată unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori, aceasta demonstrând-o, printre altele, şi ploaia de aplauze cu care a fost întâmpinat la intrarea în sală. Pe coperta patru, cartea beneficiază de un material ce poartă semnătura scriitorului şi criticului literar Aureliu Goci. >>>>

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. >>>>

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri). >>>>

Prin volumul Unu şi Pluralul, de Arcadie Opaiţ, asistăm la un moment de înseninare a destinului auctorial, când scriitorul iese din Salonul de reanimare vindecat de bolile narcisice ale tinereţii şi de falsele teme ale existenţei şi intră în liniştea unei metafizici care îl învaţă cu acribie care sunt, de fapt, întrebările la care răspunde propria viaţă şi propria poetică.

Înseninarea spirituală  şi vindecarea de excesele introspecţiei sunt dorite şi lăudate încă din salonul de resuscitare („fluxul s-a retras/ ochii s-au stins/ au rămas catarge negre/ şi…/ vinovăţia”, p.92, Salonul de reanimare, 2003); tragicul se diluează şi se retrage din compoziţia lumii percepute; imaginarul se cuminţeşte, fără a se banaliza ci dimpotrivă, dar se şi clasicizează prin recurs la miturile fundamentale ale antichităţii sau la temele biblice esenţiale; toate aceste semne ale unei renaşteri îl pregătesc pe poet pentru un botez noematic, discursul său de acum se raportează mai mult la idei şi mai puţin la stări, nevoia sa de a abstractiza devenind irepresibilă şi instituind noi legi ale construcţiei poetice. Însăşi nevoia de linişte prin oratio mentis devine precisă şi explicită. Aşadar, textul îşi schimbă culoarea: mai puţină imagine, mai multă reflecţie; impresionismul este substituit, cu prioritate, de sentinţe morale şi de un anecdotic seren. Poezia lui Arcadie Opaiţ atinge o  tensiune e meditaţiei care refuză biografismul ca subliminal deşi îi scanează proiecţiile din perspective imposibile: o poetică a memoriei fragmentelor, care reduce descriptivismul la absurd,  care asumă imaginarul ca produs al supravieţuirii de după sublimarea fiinţei şi de după apocalipsele existenţei. >>>>

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala. >>>>

Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.

El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).

Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).  >>>>

În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune, ai mapamondului literar,  şi-au unit inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă alcătuire  care îmbină poezia, proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă. Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul  poate salva lumea”.

E ca o întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da, lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise, prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în ogradă, pe maidan ori pe uliţă. >>>>

Scriitor polivalent , abordând cu succes  mai toate genurile literare, de la proză satirică, teatru, reportaj, până la epigramă, Ion Constantinescu este din nou în librări cu un volum de catrene, intitulat simptomatic “Cu şi fără ricoşeu”, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca. Originalitatea şi ineditul acestui volum constă în faptul că aceste catrene, însoţite de o mică prezentare a firmelor, inclusiv cu fotografia personajelor abordate , sunt dedicate unor oameni de afaceri de succes. Cartea cuprinde 228 de castrene dedicate celor 76 de patroni de firme din Cluj-Napoca şi judeţ. Prin acest volum Ion Constantinescu întinde o punte de legătură între creatorul de artă şi creatorul de valori materiale şi economice, fapt mai puţin abordat în cultura română. Catrenele sunt adevărate “imagini”ce surprind profilul de succes al patronilor de firme din judeţul nostru, şi nu numai. Asemeni clic-clacului aparatului de fotografiat ce imortalizează cu ajutorul luminii eternitatea clipei, aşa sunt şi catrenele, având rime încrucişate sau pereche, din acest volum. Întradevăr  versurile ce ţintesc direct spre activitatea principală a firmelor şi  a patronilor ce le conduc, sunt scrise cu sentiment, fără ricoşeu, conturând calităţile manageriale ale acestor protejaţi ai Zeului Mercur ,sau Hermes.Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran:”Cu cât îţi controlezi sentimentele mai puţin, cu atât  ele te îndepărtează mai mult de viaţă.” >>>>

După  o susţinută muncă pe tărâmul culturii şi educaţiei de aproape o jumătate de secol harnicul profesor de istorie, Cezar Cherciu, fiu al acestor meleaguri, consideră că mai are o îndatorire importantă: să pună în lumină şi cunoaştere trecutul istoric al pământurilor natale, Vrancea şi Ţinutul Putnei, valorificând tezaurul informaţional scris şi arhivistic.

Astfel, în ultimuu douăzeci de ani foloseşte cu pricepere materialul documentar strâns cu multă migală, scoţând din „tiparul timpului”câteva lucrări importante şi foarte speciale de istorie locală, pe care cercetătorul sau iubitorul de istorie nu le poate ocoli. În 1995 scoate prima lucrare Vrancea şi Ţinutul Putnei – Un secol de istorie 1820-1920, în 2005 editează Vrancea şi Ţinutul Putnei – O lume de altădată 1921-1945, iar în 2007 tipăreşte o lucrare monografică de excepţie, închinată celei mai întinse podgorii putnene şi locuitorilor ei, Jariştea – Vatră de istorie şi podgorie românească, toate reprezentând un adevărat dar oferit vrâncenilor şi iubitorilor de istorie. Generaţii de elevi, studenţi şi cercetători se vor inspira din acest generos fond documentar. >>>>

Citind aceste versuri mi se pare că mă aflu într-un palat minoic la o serată dansantă, iar printre coloane imense se naşte o lume afundă din ale căror adâncuri răzbat – ca astăzi relicve ale unei civilizaţii dispărute – cuvinte care nu au fost spuse încă. Ascunse parcă într-o amforă cu gâtul alungit, ar creşte înaripate spre cerul unui suflet care le potenţează taina – poetul care le dă din nou viaţă: “Străluci-n amiaza soarelui Egeii, / Aducând cu sine un întreg ospăţ: / Dănţuiau Bachante, iar, la proră, zeii / Îl ţineau pe Dyo-Nyssos în răsfăţ.” (“Final”)

Volumul de versuri al Doamnei Marcela Ciortea reuneşte pagini de largă respiraţie poetică, de la destinul perechii primare, la însufleţirea adamică sau păcatul originar – pecetea păcatului înnobilându-l: “Ai pângărit Edenul, grădina fericită, / Fii blestemat! De-a pururi pedeapsă-ţi dau IUBIREA” –  până la un prezent dezbrăcat de miracol, fără darul divin,  învăluit în glazura superficialităţii, “…şi-atâţia farisei, / Că Pasărea Phoenix, sătulă de ei, / Cenuşa-o bău dinainte!” >>>>

Profunzimea reflecţiei, relatarea unor întâmplări dramatice din timpul când membrii societăţi noastre erau cobaii unui experiment utopic numit socialism multi lateral dezvoltat găsim în romanul”Cobaii” de Dumitru Hurubă, Editura Eubeea, 2009, subintitulat”fragmente din Jurnalul unui Cobai al Destinului”.Prozatorul nu pare, în acest roman, deloc străin de un anumit clasicism al meditaţiei asupra unui jurnal, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda şi reda întâmplări dintr-o perioadă tristă a societăţii româneşti. Personajele, Roxania Popa, profesoră de limba română, pictorul Andrei Rangu , sunt personajele în jurul cărora se ţese un covor cenuşiu de întâmplări de pe şantierele patriei socialiste. Romanul este construit prin metoda redări scrisorilor lui Andrei către Roxania, condamnat la ani de închisoare comunistă datorită faptului  că a fost martor când un ofiţer de securitate sub acoperire “a început să injure democraţia, regimul şi pe Ceauşescu de mamă, iar pe Ceuşeasca a făcut-o capră emancipată şi curvă care-şi plimbă prin ţară şi prin străinătate “codoiul” ei de satană, pe banii noştri.”,iar faptul că pictorul i-a ţinut isonul, securistul provocator îl arestează. >>>>

Dacă mergi de la Piatra-Neamţ, pe firul Bistriţei în sus, la Vatra Dornei, cam la jumătatea drumului dintre cele două localităţi se află comuna Borca, parte componentă a judeţului Neamţ. În această comună, în satul Mădei, vecin cu Broştenii  unde Ion Creangă a  învăţat carte, a locuit la mătuşa Irinuca şi i-a stricat bordeiul, prăvălind o stâncă de pe munte, s-a născut, a terminat şcoala generală şi după ce a urmat liceul, ceva mai la vale, la centrul de comună, şi Facultatea de Biologie a Universităţii din Bacău, s-a întors în sat şi a învăţat carte pe consătenii ei, Doamna Ana Bondar. De când a ieşit la pensie, cu câţiva ani în urmă, s-a apucat de scris articole la ziarul „Mesagerul” din Piatra Neamţ, ziarul domnului Ghile,  şi el om al catedrei, metamorfozat în  editor de ziar.

Doamna Bondar nu este un  reporter în adevăratul sens al cuvântului. Articolele  domnea-ei  sparg tiparele genurilor gazetăreşti,  multe dintre ele, dacă nu majoritatea, sunt creaţii literare, cu eroi  din spaţiul în care trăieşte, dar  pe care cititorul atent îi va întâlni şi în alte spaţii carpato-danubiene  ale începutului de mileniu III. Totodată, le-am putea trece în categoria însemnărilor, unor meditaţii pentru sine însăşi, pentru unii apropiaţi, cu „imprudenţa”, poate la îndemnul altcuiva şi nu a propriului simţ, de a le lăsa să plece în lume. >>>>

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul este o respiraţie lirică prin intermediul micropoemului de factură japoneză. Dacă vreun cititor se va întreba: De ce am căzut în mrejele acestei specii minuscule? Îi vom răspunde: oare nu cumva într-un bob de rouă se poate reflecta azurul? Oare nu cumva dintr-o geană de lumină se naşte o nouă zi? Oare nu cumva dintr-o firavă sămânţă se iveşte un stejar ce dăinuie peste ani? Exemplele pot continua. Minunea şi misterul lumii se reflectă în orice floare, tocmai de aceea îl invităm pe iubitorul frumosului să îşi oprească mult prea grăbitul pas, să iasă pentru câteva clipe din ritmul ameţitor al labirintului vieţii şi să inspire boarea binefăcătoare a poeziei. Contemplarea ne aminteşte de mitul peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel. Dacă nu avem timp să studiem filozofia sau religia, atunci poate că invitaţia la parcurgerea celor câteva rânduri ale cărţii ne va ridica pe treptele luminii, ne va purifica sufletele.   >>>>

Aproape 20 de ani scriitorul Dumitru Velea i-a consacrat editării şi promovării operei dramaturgului I.D.Sîrbu. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani a făcut toate demersurile ca această instituţie de cultură să poarte numele autorului piesei “Arca Bunei Speranţe”.Tot la începutul anilor 1990 a înfiinţat Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu” , având ca scop principal promovarea operei scriitorului născut în Petrila în 1919.

De-alungul anilor Dumitru Velea a publicat peste opt cărţi ,îngrijite şi cu Postfaţe semnate de el, bine documentate şi cu analize profunde ,despre opera lui I.D.Sîrbu.Acestea sunt:”I.D.Sîrbu ,Atlet al mizeriei”,”Ion D.Sîrbu, Obligaţia morală”,”I.D.Sîrbu, Între Scylla şi Carybda”,”Ion D.Sîrbu, Cu sufletul la creier”,”Ion D.Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah”,”Ion D.Sîrbu,Un deget pe o rană”,”Ion D.Sîrbu,Între timp murisem”,”Ion D.Sîrbu, Horia Stanca, Printr-un tunnel”şi”Ion D.Sîrbu, Jertfe”,carte apărută recent, şi asupra căreia ne vom apleca.Dacă nu mă înşel, despre cărţile enumerate mai sus , am scris cronici pe care le-am publicat în presa vremi. >>>>