Iunie 2010


Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.

Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.

RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / […] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / […] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea–n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. >>>>

Anunțuri

După ce în anul 2004, reputatul critic şi istoric de artă de la Iaşi, Valentin Ciucă, autor a peste 30 de cărţi, a publicat albumul de artă „Un secol de arte frumoase la Iaşi” (Ed. Art XXI), urmat în 2005 de „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Ed. Muşatinii, Suceava), iată că el a publicat recent încă un album, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (Ed. Art XXI, Iaşi, 2009), lucrare apărută în două monumentale volume (ambele însumând 1275 de pagini), lansată şi la Galaţi, în ziua de 24 noiembrie, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În felul acesta, proiectul de mare anvergură „Un secol de arte frumoase”, asumat de autor cu maximă responsabilitate, se încheie, el marcând o apariţie editorială de referinţă, performanţă încă neatinsă înainte de nimeni în România, dar, similar, ea existând în ţări ca Germania, Franţa sau Italia. >>>>

Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică? >>>>

17 martie, 2010. Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste ţară, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înmuguriţi.

În sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, din Bucureşti, pluteşte în aer parfum de sonet. Sub un titlu sugestiv – Aur şi ivóriu, doamna Florica Gh. Ceapoiu şi-a alcătuit o antologie cu cele mai frumoase sonete şi rondeluri. Volumul apărut la Editura Semne, în 2009, beneficiază de o prefaţă semnată de poetul Radu Cârneci, unul dintre cei mai mari iubitori de sonet, totodată unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori, aceasta demonstrând-o, printre altele, şi ploaia de aplauze cu care a fost întâmpinat la intrarea în sală. Pe coperta patru, cartea beneficiază de un material ce poartă semnătura scriitorului şi criticului literar Aureliu Goci. >>>>

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. >>>>

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri). >>>>

Prin volumul Unu şi Pluralul, de Arcadie Opaiţ, asistăm la un moment de înseninare a destinului auctorial, când scriitorul iese din Salonul de reanimare vindecat de bolile narcisice ale tinereţii şi de falsele teme ale existenţei şi intră în liniştea unei metafizici care îl învaţă cu acribie care sunt, de fapt, întrebările la care răspunde propria viaţă şi propria poetică.

Înseninarea spirituală  şi vindecarea de excesele introspecţiei sunt dorite şi lăudate încă din salonul de resuscitare („fluxul s-a retras/ ochii s-au stins/ au rămas catarge negre/ şi…/ vinovăţia”, p.92, Salonul de reanimare, 2003); tragicul se diluează şi se retrage din compoziţia lumii percepute; imaginarul se cuminţeşte, fără a se banaliza ci dimpotrivă, dar se şi clasicizează prin recurs la miturile fundamentale ale antichităţii sau la temele biblice esenţiale; toate aceste semne ale unei renaşteri îl pregătesc pe poet pentru un botez noematic, discursul său de acum se raportează mai mult la idei şi mai puţin la stări, nevoia sa de a abstractiza devenind irepresibilă şi instituind noi legi ale construcţiei poetice. Însăşi nevoia de linişte prin oratio mentis devine precisă şi explicită. Aşadar, textul îşi schimbă culoarea: mai puţină imagine, mai multă reflecţie; impresionismul este substituit, cu prioritate, de sentinţe morale şi de un anecdotic seren. Poezia lui Arcadie Opaiţ atinge o  tensiune e meditaţiei care refuză biografismul ca subliminal deşi îi scanează proiecţiile din perspective imposibile: o poetică a memoriei fragmentelor, care reduce descriptivismul la absurd,  care asumă imaginarul ca produs al supravieţuirii de după sublimarea fiinţei şi de după apocalipsele existenţei. >>>>

Pagina următoare »