Septembrie 2008


Volumul de versuri semnat de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) stă sub semnul nostalgiei. De altfel, cele cinci secţiuni ale cărţii în discuţie (prima se deschide cu un moto din Ion Minulescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei,/ Eu îi iubesc că nu-s ca mine”; Surâsul prăbuşirii, Din dragoste, am plâns; Copilărie; Context rural) sunt străbătute de un vădit ton nostalgic.

De remarcat că evocarea şi rememorarea sunt adecvate acestei tonalităţi, prin care autorul prezintă cititorului o lume ce aparţine unui timp trecut, purtând amprenta subiectivităţii.

Bunăoară, lumea cotidianului, cu bucuriile ei, are accente minulesciene, în Flaşnetarii: „Îmi amintesc înţesat de lume Oborul/ Unde oacheşi cu pălărie mari/ Te îndemnau să-ţi afli viitorul/ În varianta lor de flaşnetari:// Bilete de soartă prezicătoare/ Alese la îndemn, de pasărea verzuie/ Citite cu emoţie şi haz de domnişoare/ Nu doreşte nimeni să mai scrie”. Încercarea de recuperare a trecutului este zadarnică: „În pieţe şi în bâlciuri am întrebat/ Dar n-am găsit unul să fi rămas/ Sătui de lume poate c-au plecat/ Rotind caterinca în ritm de vals.” (p. 16).

În poezia Lăutarul, avem de-a face cu evocatul evocator. Poetul evocă figura unui lăutar „de nuntă veche” şi care „Cântă frumos, cântă visând/ Nuntaşilor lângă ureche.” La rândul său, lăutarul este evocator al unor vremuri glorioase, când se putea considera un adevărat artist: „El retrăieşte-n tinereţe/ Când era de primă mână/ Pe la nunţi, multe ospeţe.” (p. 36). De aici şi nostalgia după acele vremuri. Dar nu numai lăutarul este nostalgic, chiar şi puţinii trecători, care „Privesc nostalgici bătrânul lăutar”. Un alt „trubadur” este cerşetorul, protagonistul poeziei cu acelaşi nume. Şi el atrage atenţia trecătorilor, şi el are povestea lui: „Se spune că ar fi fost artist cândva/ Dar sufletul i-a fost ucis de o iubire/ Iar melopeea lui e strigăt către ea.” (p. 95).

Deşi sunt mai puţine creaţiile care abordează erosul, totuşi ele au la bază evocarea/ rememorarea, pe acelaşi ton nostalgic. În Fotografia, hazardul face ca o fotografie să fie obiect de contemplaţie, iar cea imortalizată pe celuloid să fie „obiect” de adoraţie: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.” (p. 88). Gestul din finalul poeziei relevă faptul că eul poetic e sincer în sentimente faţă de trecut. Prin acest gest, timpul erosului este comprimat şi esenţializat. În următoarea strofă, se emit judecăţi din perspectiva prezentului, justeţea lor făcând ca despărţirea să fie acceptată pur şi simplu şi nu dramatizată în van: „Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie,/ Mă mint că nu te-am pierdut definitiv”. „Scenariul” poeziei Nostalgii finale este asemănător celui din Fotografia. >>>Const. Miu>>>

Anunțuri

Am primit un dar, un dar de pret, o carte ‘SILVANII”-Memorial, Chisinau, 2008, purtand semnatura Domnului Constantin Padure (Bândiu Constantin). Un bucovinean ce a cunoscut amarul instrainarii.Ciudeiul, mereu prezent in visul sau, locul sfintit unde a vazut prima lumina. Pentru Domnia sa, Bucovina „nu este un teritoriu oarecare, situat undeva departe, in nord, la margine de tara, in bataia vanturilor si a capriciilor istoriei.Este un loc sfant, un sactuar care adaposteste osemintele celui mai mare voevod al tarii, credintele, idealurile, bucuriile, tristetile si durerile noastre, axa a lumii care uneste Nordul cu Sudul, Estul cu Vestul, Cerul cu Pamantul, comoara de frumuseti si casa a inimii, in afara careia sufletul nostru plange si se simte instrainat.”

Acelasi simtamant il au majoritatea celor dezradacinati.Am dorit insa sa mentionez spusele autorului, fiind ca o mangaiere in ceas de noapte, prin amintiri ce dor.

« Nu degeaba strainii au ravnit aceasta Frumusete intre frumuseti, au rapit-o, au supus-o, au mutilat-o si acum, dupa marea tradare din iunie 1997, se cred stapanii absoluti ai acesteia, socotindu-ne pe noi, pamantenii, tolerati la noi acasa, Uita, « din pacate » un fapt elementar : apele vin si trec, pietrele raman.

Istoria care se repeta, ne arata ca dupa vremuri vin vremuri, ce-a fost odata va mai fi si nimic nu ramane definitiv in marea devenire a spiritului uman.

Sa speram ca va veni timpul cand Voevodul de la Putna nu va mai fi nemangaiat si trist, ci se va bucura vazandu-si mosia din nou intregita”. >>>Mariana Gurza>>>

Un poet,despre care Şerban Codrin scris:atragem atenţia asupra existenţei acestei creaţii valoroase,cu o sensibilitate aparte şi originală este Nicolae Teoharie în volumul cu un titlul simtomatic Legaţi-mă la ochi cu sentimente, Editura Helias,Slobozia,2008.

Autorul are un spirit original şi scăpărător,cu un dublu registru(unul livresc,ironic şi unul grav afectiv),condiţia poetului ca trăitor al evenimentelor ce-l frisonează şi,deopotrivă,a poemului ca discurs ce oglindeşte experienţa eului:Pentru ca să fac avere/mi-am deschis,cu puţină durere,/o firmă:/”Conştiinţa de sine cu răspundere limitată”.(S.R.L.).

Atitudinea generală(ne aminteşte de poetul,din tinereţe,Petru Romoşan)e de provocare histrionică.Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt,o stare de complicitate,sugerând la tot pasul subânţelesuri adânci,insinuând mereu o altă faţă a adevărului:Trăiesc în prezentul interior./Nu cred în teoria conspiraţiei./Mi-am declarat sângele şi ultimul fior.(Nu cred).Replierea în faţa propriei experienţe e un mod de a persifla vanităţile prin exaltarea poemului.Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de înălţare în cuvânt a obiectului,al fenomenului,tot astfel poezia,poate fi o formă de magie şi de obnubilare a realului:A fost găsit vinovat,/ars pe rug în Piaţa Gurilor Căscate,/colţ cu televiziunea prin cablu.//Amprentele privirii lui/au fost găsite pe stelele furate/de ochii adolescenţilor.(Complicitate).

Nicolae Teohari consumă şi consună experienţa în registru ironic,aducând poemul la înălţarea unui personaj al discursului liric:Pe bune,/nu-mi pasă că-mi pierd chipul./În timpul liber,când nici nisipul/nu mă mai ţine minte,/mă aventurez pe câmpia din minte./Pe bune,rămân.//Cerul este acolo şi n-are stăpân.(Repatriere).

Caracterul ambivalent,de premoniţie şi spectacol,de împăcare cu sine şi luciditate,de lirism şi neîmpăcare,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul.Toate temele abordate în poezie au rădăcina în amestecul infailibil de sarcasm,lirism şi ideal. >>>Al. Florin Ţene>>>

La sfârşitul volumului de proză scurtă semnat de Elena Călugăru Baciu, Povestirile Elenei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), editorul inserează opiniile a şase condeieri, care s-au pronunţat în legătură „cu scrisul prozatoarei Elena Călugăru Baciu” (p. 114). Însă, multe dintre acestea sunt mai mult de complezenţă sau de dragul de a-şi etaşa narcisismul scriitoricesc, fără vreo judecată pertinentă. Iată, spre exemplu, ce scrie Th. Damian (în revista new york-eză Lumină Lină, an VII, nr. 2, aprilie-iunie 2002): „Sunt tentat de două lucruri acum când scriu: să încep o discuţie teologică pe temele principale ale cărţii sau să dau cât mai multe citate din ea pentru a fi sigur că cei ce nu au şansa s-o cumpere, cel puţin să aibă o mică posibilitate de a-şi face o idee despre ea. Nu voi face nici una nici alta. Voi lăsa duhul cărţii să-şi croiască destinul în cultura română.” (p. 115). E aici o mică răutate specifică invidiosului!

Chiar dacă se întind pe spaţii restrânse ca număr de pagini, prozele Elenei Călugăru Baciu, din prezentul volum, câştigă în profunzime.

În Culegătorul de plante, analiza şi studierea fizionomiei partenerului sunt integrate descrierii peisajului, spre a reliefa schimbarea radicală. Fragmentul e succint, dar elocvent: „Macii, lavandele cu florile lor mici, albăstrii-violet mă fac să-l trag pe bărbat în mijlocul lor şi să-i sărut obrazul. Mâinile lui puternice nu mai aveau căldura de altădată. O minciună de mai schimbase anotimpul, ningând şi ningând neîncetat.” (p. 55).

Memoria viului alternează indicativul prezent al naraţiunii faptice (naraţiunea este la persoana întâi) cu imperfectul evocării, care şi el include un prezent în trecut (cum bine sesiza Florian Bratu în cartea sa Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), adică ceea ce reţine memoria afectivă: „Iau din portbagaj săculeţul cu cenuşă. Păşesc pe malul Dâmboviţei (…) Trebuie să fiu numai cu dorinţa lui Ion şi cu datoria mea (…) Digul este înalt, n-aş vrea să-l rănesc pe Ion. Doamne, îi şi văd fruntea sângerândă.” (p. 14). Introducerea indicativului prezent ca timp verbal în rememorare ţine de tehnica cinematografică a filmării cu încetinitorul, cameramanul putând astfel să schimbe unghiul aparatului de luat vederi: „Mă urmărea sufletul privirii lui. Era decembrie. Aveam sentimentul că ochii aceia negri topeau zăpada ce-mi scânteia sub paşi (…) Mă aflu la Athénée cu Camelia. Privirea mă duce spre stânga, unde-l zăresc pe Ion.” (s.n., p. 14). >>>Const. Miu>>>

După romanele Zantiala, fiul pământului – Ed. Albatros, Bucureşti, 1982 (128 pagini), În zbuciumul vântului– Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1988 (129 pagini)., Insula tăcerii: Confesiuni, povestiri şi schiţe despre vise, medici, boli şi…accidente – Ed. Călăuza, Deva, 2000 (116 pagini), Fuga neterminată – Ed. Signata, Timişoara, 2002 (216 pagini), Călcâiul vulnerabil – Ed. Călăuza, Deva, 2004 (117 pagini), Calea sfâşierilor. Joc înaripat – Ed. Danimar, Deva, 2005 (181 pagini), Splendorile agoniei – Ed. Danimar, Deva, 2006 (210 pagini) – relativ prolifica romancieră hunedoreană Raisa Boiangiu a ajuns, cu romanul Călătoria spre origini, Ed. Danimar, Deva, 2007 (124 pagini), la a opta editare.

Referinţele critice la romanele domniei sale sunt multe şi toate nu doar favorabile, ci profund admirative: Eugen Evu(“Miza autoarei este pe stilistică, sparge tiparele textului alcătuind un amalgam poematico-prozaic terifiant”), Matei Vişniec, Radu Ciobanu (“O scriitoare pe cât de matură, pe atât de discretă, cu egale disponibilităţi pentru romanul istoric tradiţional, cât şi pentru cel de subtilă investigaţie psihologică”) , Victor Sterom, Al. Florin Ţene (“Prozatoarea este o proustiană întârziată, cu voluptăţi şirete şi pline de miez”), Maria Misir-Băloiu, Mircea Sântimbreanu(“Prozatoare înnăscută, cu o tenacitate robace a scris mii, zeci de mii de pagini, dar a tipărit întâmplător şi mai degrabă nenorocos, în zodii adverse…Proze îmbibate de feminitate şi de o duioşie drastic sfâşiate de cele mai brutale interogaţii(…) Cu sau fără forme statutare, domnia sa onorează breasla noastră de peste două decenii…”), Cornelia Popoiu (“Numele Raisei Boiangiu este o onoare pentru locuitorii Hunedoarei. Bibliotecile noastre se vor îmbogăţi cu o proză feministă plină de candoare, rafinată, punctată de o avalanşă de interogaţii”…) etc. etc.

Evoluţia scriitoricească a Raisei Boiangiu se face dinspre romanul istoric clasic (metodă psihologică de a-şi masca terorile care i-au marcat, sfâşietor, până la schizofrenie estetizată, statutul ontologic), către un neo-proustianism, grefat pe un spirit profund realist-introspectiv, prin care omul-Raisa Boiangiu se eliberează, într-o adevărată explozie de auto-interogaţii şi interogaţii patetice, adresate cititorilor şi cosmosului… – de fapt, disimulat, implicit, sunt interogaţii către Dumnezeu – cu privire la existenţa personală şi colectivă, de Neam, a Românilor… >>>Adrian Botez>>>

Cunoscut mai mult din participările insolite la activităţile culturale importante desfăşurate în judeţul Buzău, membru al străvechilor cenacluri şi al redacţiilor efemerelor reviste literare locale, Aurel GANEA (născut în 1950 în satul de munte Piatra Albă) a împrumutat lentoarea acestora din urmă, hotărându-se abia la 57 de ani să-şi strângă agoniseala creativă între copertele unei cărţi cu un titlu inspirat ( „Artizania”, Editura Omega , 2007). Acest volum de proză scurtă (cu totul 28 de schiţe) însoţit de cinci comentarii grafice ale lui Florin Menzopol se bucură de prezentările remarcabile făcute de scriitorii Marin Ifrim („exotic, ferm şi alert”), Dumitru Ion Dincă („enciclopedist răzvrătit, temut polemist”) şi Vasile Nicolescu („este adeptul ideii de sincretism al artelor cu ştiinţele, filosofia şi religia”).

Cartea are trei secţiuni: Anti-Ficţionaria, Ficţionaria, Mic jurnal anglo-francez. Schiţele urmăresc temperamentul autorului, care e un coleric senzorial. Fiecare debutează cu notaţii exacte, continuă cu transcrieri sentimentale, pentru a sfârşi în monolog şi meditaţie. Uneori logica tinde spre exces, dar epicul se salvează prin contaminarea elementului real cu cel miraculos. Schimbarea planurilor şi povestirea in povestire, flashul sunt alte procedee îndrăgite de autor. Personajul-narator ia parte la situaţii fireşti care primesc alte dimensiuni datorită disponibilităţii lui pentru polivalenţa socială şi psihică. Acest lucru, ca şi celebrarea umanului prin introducerea continuă a unor personaje noi asigură un ritm epic şi o lectură plăcută. Piesele de rezistenţă sunt Pasăre deasupra noastră, realul (I şi II), O convorbire cu proza, Româna care doare. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Şi cu această reeditare Viorel Dinescu întreprinde adânci „Introspecţii” prin „Starea de a fi”. În această ipostază de veghetor la ruinele cetăţii ideale, Poetul şi-a pregătit sufletul cu o recuzită pe măsura investiturii primite din partea unor mesageri din Înalt. În acest sens, el şi-a făcut provizii de spirale, spaţii, depărtări, un drum neştiut, un drum spiral, „un fuior bogat de mătăsoase ere”, „interstiţii prin care flăcări se zbat”, „un fulger muzical”; „un curcubeu ruginit” în care „vântul bate” şi multe asemenea, un inventar al stărilor de spirit, minuţios alcătuit şi dat în custodie cale de-o viaţă şi dincolo.

Viorel Dinescu este ca un arbor falnic crescut întro biserică, deşi această asemănare ar putea părea profanatoare. Ramurile lui ating obraze de sfinţi şi martiri. Rădăcinile sunt la tâmpla altarului, alături de ctitori. Florile-roadele-seminţele înmiresmează apa sfinţită. Sufletul sălăşluieşte, alături de pâine şi vin, în chivot, aşezat pe altar, simbolizând Sacramentul Euharistiei.

Cu mâini curate, cu inima larg deschisă, cu ochii limpeziţi putem accede la azima versului său, care, deşi se vrea profan, e impregnat de adierile Duhului.

Metafora sa, când viguroasă, când aromitoare ca un parfum de mosc, când subtilă precum mireasma de tuberoză, dăinuie multă vreme şi are meritul că se ţine minte. Rămâne impregnată în pori, în creier, în inimă. Dincolo de convulsii şi frământări, aproape fiecare vers, limpezit, decantat, e o axiomă, o boabă de chihlimbar dintr-un imens colier înfăşurând grumazul Timpului.

Poemele s-ar putea numi MEMORABILE. Ori, măcar remarcabile, prin forţa expresivităţii, prin bogăţia de nuanţe şi sugestii, prin frumuseţea şi inefabilul metaforei care străluceşte. Nici un vers, nici o strofă nu sunt superflue, gratuite, pripite, înseilate cu neglijenţă, de dragul de a spune ceva cu orice preţ, ci merg direct la esenţe.

De asemenea, Viorel Dinescu este departe de vulgul cotidian care deversează din „literatura” comercială. Departe de el. Viorel Dinescu are o pudoare înnăscută în a scrie curat şi sfânt, aşa cum frămânţi azima în care ai presărat bănuţii de aur pentru vamă, după ce ţi-ai spălat bine mâinile, ochii şi sufletul. Nimic trivial, nimic banal, nimic comercial, ci doar chintesenţă de spirit, aidoma panseului liric în care nu se poate strecura nimic necurat, abject, derizoriu. Iată câteva din multiplele exemple : „Prin mine mergi la ziua cea de ieri/ Ca printrun estuar de ore arse/ Prin mine treci din Azi spre Nicăieri” (Poesis). Aici este cuprinsă o frumoasă profesiune de credinţă a autorului. >>>Cezarina Adamescu>>>

Pagina următoare »