10 Mai 2007 – GHEORGHINA ŢIBICHI-BODEA: „PE TREPTELE DESTINULUI“, Editura „Viaţa arădeană“, Arad (Victor Sterom)

„Simt povara lacrimilor/ că mă devoră,/ în regatul meu/ de vise;/ o veche iubire/ mă strigă mereu,/ la poarta vieţii,/dar lacă­tul e ruginit“. Am citat din poemul: „De prea târziu“ în care poeta Gheorghina Ţibichi-Bodea surprinde în mod fericit cor­poralitatea meditaţiilor-confesionale prin structuri lirice menite să releve cristalizarea unor combustii interioare proprii, creându-ne impresia transferului sub­til între senzorial şi conceptual. În toate poemele –parcă spune dintr-o singură respirare-monologată – găsim un spaţiu lăuntric în care semnele timpului ire­versibil nu şi-au pierdut pasiunea, trăirea, iubirea. „Visez o zi…/ îmbrăcată ca o mireasă/ cu flori de cireş,/ să râd fericită,/ dincolo de un destin/ banal, adormit;/ închid ochii/ să nu văd viaţa/ de-aproape“.(pag. 30) Printr-o atenţie spe­cială faţă de cuvânt, în poezia din acest volum, poeta Gheorghina Ţibichi-Bodea crează senzaţia unor infinite posibilităţi semantice, receptate emoţional, astfel încât, nu gândul nostru este cel care supravieţuieşte cuvântului, ci sentimentul. Aşadar, – Pe treptele destinului – sunt poezii „născute“ din trăiri intense în sufletul prezent la fiecare „vamă“ cu multă sfinţenie, peste care nu se poate, nu se con­cepe să se treacă fără dorinţa fierbinte şi primordială a dragostei de poezie ade­vărată. Durerea, ca punct de sprijin, iubirea gravitând în jurul fiecărei clipe, fac parte intrinsecă din greutatea poemului în care, graţie inspiraţiei poetei, a „pus“ în sintagme şi-n metafore şi cer şi pământ, echilibrându-l spre a încăpea în inima noastră.

„Pe valuri,/ o barcă ne plimbă/ la nes­fârşit;/ găurile din ea/ le umplem,/ cu cuiele speranţei;/ doar malul/ e tot mai departe;/ ne lipim ochii de Cer/ şi aştep­tăm neputincioşi/ ritualul clipei“. (pag. 13)

Se poate observa că autoarea acestei frumoase cărţi a lucrat cu talent şi multă răbdare (minuţiozitate), şlefuind îndelung poemele destul de concentrate pe idee, pe temă, „sunând“ fiecare cuvânt în parte distinct pentru ca, în final, să reţină numai pe cele ce înseamnă: nelinişti, aşteptări, nostalgii, singurătăţi, în fine, Gheorghina Ţibichi-Bodea impune în poezia română contemporană un stil, care fixează atenţia prin maturitatea stilistică.

„Frânturi de vise/ dureros trec prin mine,/ închizându-mi sufletul/ sub cara­pacea unui destin;/ o lacrimă de fericire/ îmi străpunge singurătatea;/ un tainic vis/ mă caută, mereu,/ ca o pradă a iubirii;/ câtă risipă de iubire/ într-o lume a tăcerii/ şi a singurătăţii!…“ (Singurătate)

VICTOR STEROM