„Conţinând poezii în vers alb, precum şi poezii cu ritm riguros-exact, volumul poetului Sebastian Drăgan este impregnat de originalitate“. (Stan Cemian). Iar loan lancu Vale notează: „Sebastian Drăgan redă în majoritatea poemelor sale sentimente profunde de dragoste“.

Trebuie spus, dintr-un început, că poetul târgovistean Sebastian Drăgan (născut la 22 ianuarie 1970) vine în poezie din marile creaţii ale unor poeţi importanţi în literatura universală: Villon, Lorca, Puskin ori M. R. Paraschivescu, Anton Pann, Arghezi şi chiar Emil Brumam. Desigur, înrâurit de aceştia, Sebastian Drăgan îşi asigură seva poetică nu departe de interferenţa realului imediat cu o oarecare savoare încărcată de vulg sau, poate, numai obsesii porno; nu voi cădea în „păcat“ să dau exemple, deşi, în – şapte păcate şi de şapte ori relevate – sunt destule. Mă voi folosi doar spunând că o astfel de creaţie poetică nu face casă-bună, specială şi originală, ci doar imită fragmente de realităţi devenite sensibile în unele cazuri şi surprinzătoare prin volens-riolens maturitatea interioară.

„Când miroşi a miere, păcătoase/ A mirt şi-a saţ de acră tăvăleală,/ Te cumpăr cu o vorbă, arătoaso,/ Şi mai păstrez un sfanţ, pentru pileală./ Lihnit de tine îţi cotrobăi, uns,/ Între genunchi şi pe sub burice/ însă cu toate astea nu îţi sunt de-ajuns/ Te-nfigi în mine, să te fac arşice/ Aidoma unui înger smotocit,/ Spurcat la pământene desfătări,/ Pe inimă cu ruj mi-ai mâzgălit/ Un psalm păgân şi două-trei cântări:/ Să nu adast în suflet, zgribulit,/Să te iubesc nebun, ca la-nceputuri,/ Să mă robeşti cu trupul dezgolit/ Si de minciuni croite să te scuturi“. (pag. 26).

Volumul acesta, doldora de astfel de „păcate“ se remarcă prin rafinament intelectual, capabil să capteze nuanţele unei sensibilităţi poetice deosebit de fine. Se observă, lesne, aderenţa -obsesivă şi persuasivă, la poezia pur-erotică. Disciplinarea imaginaţiei, aici e vorba şi de o anume ficţiune poetică – muzicalitatea şi transparenţa sunt însuşirile caracteristice-structurale – cele mai preţioase ale acestui ton de poezie. Sub privirea-laser a poetului Sebastian Drăgan, ca într-o vrajă, aproape toate gesturile intime se transfigurează şi capătă frăgezime şi luminozitate. Astfel, poemul devine coerent şi verosimil din punct de vedere semantic. El reprezintă o vădită redimensionare prin interiorizare. „Altminteri se rupe ninsoarea în două/ Şi gerul te paşte cu albii săi cai/ Iubito, adastă-mi pe buze şi-mi plouă/ Cenuşa păcatului aşteptată să îmi dai/ Altminteri se rupe ninsoarea în două/Şi vântul ne geme în goana spre rai/ Să ningem în doi când soarele plouă/ Vezi? Noe se scaldă în valul ce-l tai!“. (Să ningem în doi când soarele plouă).

VICTOR STEROM