15 Mai 2007 – PAULA ROMANESCU: „ÎNSORIT REGAL“, Editura „Signata“, Bucureşti (Victor Sterom)

„Mai lasă-mă să-ţi spun că nu mai cânt/ Că ocolesc oglin­da,/ Că mi-e teamă/ Şi de tăceri/ Şi de cuvânt“. Arri citat din poemul: Scrisoare unde o simbolistică moral-afectivă reţine atenţia şi luminează înţe­lesurile cuvintelor, dându-le va­loare semantică şi expresivitate metafizică.
Versurile au marca stilistică a unei poezii moderne – fie în limba română, fie în limba franceză – scrise direct de autoare printr-o bună stăpânire a construcţiei lirice. Poemele mai lungi – laxe – din acest volum, adoptă un model pe care aş îndrăzni să-l numesc „simfonic“. Totul se colorează de eros, interogaţia subliniază în reflecţii (cugetări) observaţia firească dublată de reminis­cenţe livreşti, transfigurând tre­cerea spre cunoaştere şi auto-cunoaştere. Poeta Paula Romariescu crede că poezia pe care o scrie e o fascinaţie con­tinuă, un exerciţiu al spiritului – şi bine face în acest sens – pentru că o conduce la o „liber-fate“ interioară şi sparge tiparele gândirii stereotipe. Poezia dom­niei sale mai presupune şi o nelinişte, un risc asumat, o sa­tisfacţie angelică.

„Sunt salcie care-a uitat să plângă/ Sunt râul care cântă ne-ncetatl De la izvor până spre înnoptat/ Când valul mării luna stă s-ajungă./ Sunt rug sălbatic rătăcind în crâng/ Sunt cânt de trestii îmblânzind jivine,/ Cerul mă cheamă,/ lutul strâns mă ţine,/ O… n-auziţi? sub rouă ier­buri plâng…“ (Sunt salcie)

Opţiuni pentru figuratie, pentru ficţiune, scenarii şl „spec­tacole“ definesc o natură imagi­nativă şi meditativă totodată. În fond, poeta Paula Romanescu este o ludică reflexivă şi senti­mentală – mai ales acolo – unde restrânge textul până la nivelul poemului tanka.
Cu o armonie desăvârşită, poeta îşi „construieşte“ poemul care, prin contrapunctări in­teligente, evocă atmosfera intimă a fiecăruia dintre noi. Demersul său conduce spre îmbogăţirea cunoaşterii primordiale şi funda­mentale, aderând la aşa-zisa proză a vieţii, şi, implicit, la mis­terul ei ce şi-l asumă.

Cuvintele sunt cu o faţă în „fiinţă“, cu alta în „nefiinţă“; natura lor mărturiseşte şi ascunde şi „spus“ şi „nespus“ – grai şi tăcere.

„Tot drumul vieţii e un drum al crucii./ De-ntindem braţele spre larg de zare/ Umbra ni-i cruce, bolta – apăsare,/ Lumina – spini pe fruntea grea de sorii ’Nălţându-se din mii de între­bări./ Dar, Doamne, cel dintâi Tu ai probat/ Amarul jertfei, bratele-ntinzândl Pe crucea lumilor când asprul gândi Scurma în jarul viu al suferinţei! Şi plânsul Tău în sfere s-a ivit./ O, Doamne, Tată Sfânt, de ce Părinte! Atâta chin? De ce m-ai părăsit?! Nu-i părăsit acel ce din iubire! Pe sine jertfă lumii se aduce! Spre-a nu uita cărările luminii! Purtăm prin viaţă trupul nostru-cruce.“ (Drum al crucii)

VICTOR STEROM