22 Mai 2007 – LAURA CEICA: „ZIGGURAT“, Ed. „Anthropos”, Timişoara, 2005 (Aurel Pop)

Cartea de debut: “Ziggurat”, editura “Anthropos”, Timişoara, 2005; a tinerei poete, născută, crescută şi educată la ea acasă în oraşul străbătut de apele domoale ale canalului Bega, aşa cum afirmă pe coperta IV-a Aurel Turcuş, în scurta prezentare a Domniei Sale, reprezintă: “un cod poeic propiu,potrivit cerinţelor severe ale lecţiei semantice a poeziei moderne” Începeputul cărţii este prins de o descătuşare de forţe interioare, printr-un procedeu arhicunoscut în lumea cititorului de drept comun, spovădania la o vârstă la care autoarea simte nevoia să motiveze un fapt care nici pe departe nu s-a epuizat atât pentru literatură cât şi pentru perioada postmodernistă, doar că situaţiile sunt îmbrăcate în diverse ipostaze: unele marcate de trecerea timpului: “scriu despre zilele când ne vom face cenuşă” altele ce reflectă mentalitatea şi lupta pentru existenţa zilei de-apoi: “scriu despre cum era cu tine şi cu mine// închipuiţi de mintea unui tânăr obscur” alteori cade într-o stare nostalgică: “scriu de dragul celor ce s-au dus la întâlnire pe cealaltă parte a lumii” autoarea nu îşi negljează starea erotică: “scriu că odată am fost iubită şi am iubit” cuprinsă în sfera unor viziuni cu perspective dătătoare de speranţe ţinute în cochilia tainelor: “iubesc dar scriu fără a-ţi mai povesti despre mine” în final dorinţa de a cuprinde cât mai multe descoperiri despre lume şi viaţă cad obsesiv într-un univers confuz creindu-i autoarei momente de nelinişti încercând să-şi lipezească calea creaţiei poetice: “scriu despre multe atât de multe de fapt şi nu le pot termina pentru că nu mai ştiu cum” (Douăzeci şi nouă)

Cartea este structurată într-un mod atipic din punct de vedere tehnic (interiorul acesteia cuprinde un grupaj de 24 de poezii scrise într-o formă de haiku) şi totuşi îndeplineşte criteriile pentru a putea fi înclusă în sfera liricii feminine româneşti. Pentru tânăra poetă această carte reprezintă şansa de a prezenta în alt mod a scrierii poeziei actuale feminine, urmărind rând pe rând temele prezentate în poemul de deschidere al cărţii, autoarea pare a fi obsedată de tema pe care nici un creator nu a negljat-o până acum – dragostea în toate ipostazele ei cu toate că această tematică este una extrem de complexă atât pentru cel care o prezintă în carte cât şi pentru cel care o citeşte: “Ştiu doar că tânjesc, după această iubire…” (Manole Popovici sau mitul noncreaţiei)

Laura Ceica vine în faţa cititorului dar şi a criticii cu o poezie lipsită de canoanele stilului protocolar, îmbrăţişând mai degrabă ermetismul ori abstrastul alături de un ludic bine temperat datorită şi lipsei de punctuaţie fapt ce dă posibilitatea înterpretării unei stări: “ …mă sufoc în propia colivie/ în propiul acvariu bleu fără sfârşit/ şi început/ mă sufoc de neînţeles de neputinţa/ avutului a găsirii a grăitului/ mă sufoc de prea mult mine/ de prea dimineaţă de prea seară/ mă sufoc de cuvânt/ de prea multe cuvinte pre meşteşugite/ şi prea adăugate/ de prea multă poezie / de prea mult eu de prea mult tu/ de prea plin”(Poem)

Majoritatea versurilor scrise variază ca formă; astfel că uneori se strâng alteori se dilată ceea ce fac ca emoţia estetică să crească iar expresia poetică să ducă la esenţializare, poemele în multe cazuri primind forma unei clepsidre sau pom: “acum/ am lăsat visele/ să se spargă în ele însele/ ca valurile unei mări/ toamna/ iar visele/ măreţele/ au devenit realitate” (Cântec)

Cititorul poate remarca pe parcursul lecturii obsesia unei stări a poetei: “uitare de dor” (p.6), “într-o sămânţă de dor” (p.10), “mă dor de dor durerile”(p.14),”mi-e dor de frunză” (p.53), “născătoare de dorinţi” (p.61) ca în finalul cărţii, autoarea să se dezlănţuie: “Ceva se zbate în mine ca o fiară, un dor, dorul creaţiei ce nu ştia să se nască” (Manole Popovici sau mitul noncreaţiei)

Mereu preocupată de scurgerea timpului autoarea oscilează între cuvânt: “El- Cuvântul/ ne-a lăsat pe amândoi/ să ne contopim esenţa/ în scurgerea veacurilor” (Trei) şi realitatea vieţii de zi cu zi: “creţia sângelui/ e creaţia lumii/ redusă la scară/ zonă inconştientă născătoare de dorinţe” (Creaţie) îmbrăcată-n simbol şi mit ca în cele din urmă să găsească forma unei schiţe autobiografice: “nu am picioare/ ci aripi/ gravitaţia s-a anulat/ tot ce văd pluteşte/ cana de ceai pâinea prăjită uscătorul de păr// mă stinghereşte haina de pe mine/ totul a devenit inutil/ sacoul nu mai are nevoie de umeri/ pantalonii nu mai au nevoie de dungă/ pălărie – n-am avut niciodată/ doar culorile de pe faţă nu ştiu ce să fac cu ele/ simt că le prelinge aerul/ către sifonul chiuvetei noii indentităţi/ aştept să ţâşnească din robinetul timpului” (Schiţă de decor)

Finalul cărţii cuprinde două poeme prin care poeta ne convinge că stăpâneşte şi tehnica scriiturii clasice, că preocuparea despre problemele grave ale lumii nu-i dă linişte iar abundenţa întrebărilor: “De ce nu m-am născut Cleopatra?/ Dacă aş fi gândit Cleopatra înainte de a mă naşte m-aş fi aflat acolo, printre nisipuri şi piramide?” (Fantasya) lasă loc de răspuns pentru o viitoare carte.

AUREL POP