Fii bun, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor,intrigilor şi urilor este PATRIA, este veşnicia neamului,şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna,chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată !”

Mareşal Ion Antonescu

 Nu întotdeauna o apariţie editorială poate constitui un prilej de bucurie pentru cititor. Oricine are bani poate publica aproape orice, dar odată cu apariţia produsului finit nu înseamnă că s-a consumat şi actul de cultură.
La editură vâlceană FORTUNA, binecunoscută în mediile spirituale româneşti prin remarcabilele „visterii de cuvinte” (veritabile bijuterii editoriale) – reeditari, într-un format mai puţin obişnuit a scrierilor esenţiale ale unor mari scriitori şi poeţi români, a văzut lumina tiparului DELIRUL – volumul II, continuare a romanului omonim, al lui Marin Preda. Autorul, ŞTEFAN DUMITRESCU s-a încumetat să-şi muleze scriitura pe ideile şi stilul primului volum iar directorul editurii menţionate, EMIL CATRINOIU, a validat valoric strădania autorului prin tipărirea acestei lucrări.
Impresionat de soarta poporului român, obligat să suporte, timp de decenii, consecinţele actului trădării naţionale de la 23 august 1944 şi înfruntând condiţiile ostile ale vremii, unul dintre cei mai mari prozatori ai românilor, MARIN PREDA – „Marele singuratic al scriitorimii şi literaturii noastre” – autorul Moromeţilor şi cel care a creat CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI, s-a remarcat prin curajul de a scrie şi de a face public, în anul 1975, un strop din MARELE ADEVAR, prin intermediul celebrului său roman DELIRUL.
Despre reacţiile prompte, incisive ale oficialităţilor sovietice din acel timp, dar şi despre ale celor autohtone care, oarecum tacit, au acceptat reabilitarea Mareşalului, însă dând şi indicaţii preţioase pentru continuarea romanului cu un nou volum, s-au spus multe. Cert este că marele scriitor, după ce s-a documentat şi după ce a obţinut suficiente date pentru edificarea proprie, s-a speriat de ADEVĂRUL pe care l-a constatat. Tot atât de cert este şi faptul că „timpul nu a mai avut răbdare”; în condiţii neclare, încă neelucidate până astăzi, el a trecut într-o altă lume, poate mai bună şi mai dreaptă, luând cu sine şi „însemnările” creionate în minte, pentru cel de-al doilea volum.
Vremea s-a scurs, iar după trecerea însângeratului decembrie 1989, în anul 1992 revista „Expres Magazin” a lansat iniţiativa concursului literar „Cine scrie romanul DELIRUL, vol. II, continuare la romanul DELIRUL, vol. I , de Marin Preda, aşa cum l-ar fi alcătuit marele scriitor.”
S-a găsit un temerar care a ştiut să dea curs provocării, ba chiar s-o ducă până la capăt; se pare că ŞTEFAN DUMITRESCU, inspirat de „spiritul lui Marin Preda care, parcă din altă dimensiune, a participat direct la scrierea romanului” a reuşit să continue opera acestui uriaş al literaturii româneşti; şi nu a făcut-o oricum, ci punând în scriitura domniei sale mult, mult suflet.
După citirea şi recitirea creţiei lui Marin Preda, „…mi se părea că am în faţă sufletul autentic al neamului nostru şi valorile spirituale ale acestuia, cu dorinţa permanentă de a trăi în demnitate şi curăţenie morală”- mărturiseşte autorul. Ca şi Marin Preda, în 1975, Ştefan Dumitrescu evocă astăzi – în condiţii poate chiar mai ostile decât cele în care predecesorul său şi-a tipărit romanul – momente şi figuri importante ale istoriei noastre. Misiunea celui din urmă este cu atât mai riscantă cu cât există acea nefericită şi strâmbă Ordonanţă a Guvernului României, nr.31 din 2002 (emisă la comandă externă), prin care este interzisă expunerea în public a unei alte opinii decât cea oficială, referitoare la „holocaust” şi la „criminalii de război” (a se citi Mareşalul Ion Antonescu).
Acţiunea începută de Marin Preda în DELIRUL este continuată, cu acelaşi aparent personaj principal căruia, Ştefan Dumitrescu îi intersectează cărările, fie cu figuri pitoreşti ale meleagurilor natale (preluate), fie cu altele noi, aparţinând Cetăţii lui Bucur. Fără a-şi pierde propria personalitate scriitoricească, autorul păstrează în general – misiune deosebit de dificilă – stilul lui Marin Preda. În jurul ziaristului Ştefan Paul de la cotidianul „Ziua”, dar mai ales pe seama motivului principal al romanului, autorul ţese o „broderie” în construirea căreia abordează o bogată gamă de procedee stilistice, de la exprimarea simplă, neaoşă, a ţăranului român, la tehnicile complexe de exprimare ale „VIP”-urilor bucureştene din anii ’40, ai secolului trecut – alternanţe care uneori derutează. Dovedind o documentare acribică, compoziţional, autorul pendulează voluntar între prezentarea tabloului social-politic al acelor ani, descris prin exprimarea unor oameni obişnuiţi ori, dimpotrivă, prin comentariile realiste ale celor avizaţi şi frecventele meditaţii sau aspecte ale vieţii intime a lui Ştefan alături de frumoasele, graţioasele şi poate prea multele sale iubite – Ioana, Anghelina, Zizica Negroponte, Luki, Zizi Fotiade, Nora; între descrierea personalităţii Mareşalului, prezentarea situaţiei frontului şi nemernicia trădătorilor.
Figura emblematică a Mareşalului se detaşează, impunându-se prin demnitate şi curajul de a sta vertical în faţa stăpânului de atunci al Europei: „…Ca să te porţi astfel cu Hitler, să stai demn în faţa lui, trebuia să fii însuşi Mareşalul Antonescu. Nici un alt şef de stat, inclusiv Mussolini, nu-şi permisese să stea neclintit în faţa tartorului şi a nebunului de la Berlin.”
De remarcat sunt şi reacţiile prilejuite de evenimentele din ziua de 23 august 1944: „…Mareşalul avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură…Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă… Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce ne fac ei cadoul ăsta?… … aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea.” În continuare, cu o amărăciune nedisimulată, autorul subliniază: „Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare”. Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare, a fost „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”.

România începutului de mileniu trei este „o ţară a tuturor posibilităţilor” spunea mai demult cineva, dar nu pentru că ar fi o ţară liberă şi democrată, ci pentru că „aici, fiecare face ce vrea”; la rândul meu, citându-l pe marele Nicolae Iorga, subscriu părerii sale : „…la români, politica se orientează după mirosul de friptură !”. Ce n-aş da să pot spune altfel ? Ce n-aş da să-l pot contrazice pe Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm valorile” ? Să fie acest pământ românesc otrăvit iar neamul blestemat atât de rău încât în delirul lui halucinant să-şi ucidă conducătorii ? Răspunul poate fi găsit cu uşurinţă în versurile unui mare poet contemporan: „…Şi din vreme-n vreme/ Practică barbară/ Capul ţării noastre/ Cade pentru ţară…”
Ce n-aş da să nu pot spune că la noi este raiul refulaţilor de la marginea societăţii şi a trădătorilor de ţară ? De ce, pentru simplul motiv că la noi, ca la nimeni, dezertorii, trădătorii de ţară care, fugiţi pe alte meleaguri – unde cândva şi-au primit arginţii vânzării de neam – sunt astăzi reabilitaţi, absolviţi de orice vină, repuşi în drepturi, li se dau gradele şi chiar sunt ridicaţi la rangul de eroi, pe când cei care au slujit ţara cu credinţă (cu luminile şi umbrele lor), sunt trecuţi în categoria criminalilor.
Conducătorii postecembrişti ai României, după ce, mai întâi l-au alergat în jurul bătăturii, în cele din urmă l-au pricopsit cu proprietăţi (cândva bunuri ale Coroanei – deci ale unei instituţii, nu bunuri personale), i-au acordat privilegii de fost conducător de stat, pe acela care, în 1944, în plin conflict militar, a arestat capul Oştirii Române, predându-l, inamicului şi înfigând cuţitul în spatele aliatului de până atunci.
Este cazul să-i întrebăm pe nemţi de ce au pus, pentru vecie, eticheta „TRĂDĂTOR” pe fruntea României ? Este cazul să-i întrebăm pe ostaşii români luaţi prizonieri de Armata Roşie „eliberatoare” în intervalul 23 august – 12 septembrie 1944, fără posibilitate de a se apăra, duşi apoi în taigaua siberiană, în minele din Dombas sau risipiţi aiurea, pe teritoriul Uniunii Sovietice, care le-au fost „impresiile de călătorie”? Câţi dintre ei ar mai putea răspunde?
De câţiva ani încoace, asistăm la o discreditare furibundă a tot ce are tangenţă cu specificul nostru naţional, din păcate, chiar cu concursul direct al autorităţilor. O aşa zisă elită culturală, cu apetenţe exclusiv internaţionaliste, marcată evident de complexul superiorităţii, se agită şi încearcă, cu obstinaţie, să impună idei şi percepte culese de aiurea, creând artificial contexte aberante, absolut incompatibile cu tradiţiile românilor. Aceşti killeri culturali – denigratori de valori autentice se erijează în juriu suprem al istoriei şi spiritualităţii româneşti, cărora le subminează temeliile, le umbreşte, le maculează marile personalităţi, estompându-le creaţiile.  DELIRUL – volumul II este o carte, între paginile căreia pot fi găsite câteva grunţe din multele adevăruri ţinute sub obroc.
Ion Măldărescu

Anunțuri