octombrie 2010


Parafrazând un dicton de pe vremea lui Napoleon Bonaparte cu bastonul de general în taşca fiecărui soldat, după ce am citit cartea de publicistică a lui Iulian Patca”Moara de vânt”, apărută la editura MEGA, Cluj-Napoca, 2009,  pot spune că în vârful pixului  unui ziarist militar se află “arma cuvântului în poziţia de bătaie”(Iulian Patca-Argument).

Încă din titlu, autorul face aluzie la  inutilitatea luptei cu morile  de vânt a lui Don Quijote de la Mancha din romanul lui Cervantes Saavedra Miguel. Convins, fiind,  că prin scrisul său poate schimba ceva în societatea în care trăieşte, Iulian Patca în Artgument speră ca ziaristul să reuşească să creeze o stare de spirit sau chiar să schimbe lumea,dar ajunge ,în final, la concluzia că “se bate doar cu sine şi cu morile de vânt.” Cum speranţa moare ultima, ziaristul este convins că aceste memorii ale clipei pot contribui la schimbarea mentalităţii  în timp şi că ele ,articolele, nu vor rămâne doare simple efemeride. >>>>

Reclame

Există cărţi scrise pentru a-ţi delecta simţurile şi imaginaţia. Există cărţi alcătuite pentru a-l înălţa pe autor. Există cărţi scrise pentru a promova o ideologie. Însă există foarte puţine cărţi care să te conducă la izvoarele vieţii şi la o transformare deplină – adică la Dumnezeu. O astfel de carte este şi „Trăind prezentul în lumina viitorului”, realizată pe baza predicilor susţinute în perioada 2001-2002, de pastorul Iosif Ţon.

Iosif Ţon – un nume important al intelectualităţii noastre

„Pastorul Iosif Ţon, reprezentant de seamă nu numai al evanghelicilor români, dar şi al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu), s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.  >>>>

Din teama de a nu răni sunetul divin cu respiraţia (superbă imagine!) – autoarea de faţă, atentă la vibraţiile sonore ale clapelor unui pian, a încercat să descifreze în acordurile înalte şi duioase ale interpretului, chemarea unei vocaţii ancestrale, care se revarsă într-un torent de iubire pe care, nici dacă ar fi vrut, nu mai putea să-i pună stavilă. Firesc, Avea doar 16 ani, vârsta atingerii idealurilor cu aripa gândului. De aici începe istorisirea care te ţine „în priză” pe tot parcursul lecturii.

Tânărul interpret era ca în visele sale de adolescentă „Chipul pianistului, încă transfigurat de preocuparea facerii, revela liniştea şi lumina satisfacţiei c-a putut să transmită celorlalţi, fărâma bucuriei divine. Era frumos, aşa cum cred că sunt toţi oamenii atinşi de aripa angelică a artei.” >>>>

Motto: “Fericirea este o stare de spirit care trebuie indusă în sufletele noastre.”

« Ultima piruetă », cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în “Cartea mamei”, stilul din « Ultima piruetă » este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare. >>>>

“Versuri de suflet” care îndeamnă să răsfoieşti filele celor mai intense trăiri, descoperim în volumul de versuri “Scaunul Harului” de Titina Nica Ţene, apărut la Editura”Contrafort”, Craiova, 2009, să căutăm în rătăcirile clipei şi să ne regăsim în acele vibraţii profunde statornicite în existenţa fiecăruia dintre noi.

Lectura acestor delicate poeme confirmă zicerea blagiană, definitorie pentru perspectiva copilărie- veşnicie:”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”

Prezentul volum sugerează prin titlu spiritul aprins la cumpăna înţelepciuni, consemnată în versetul biblic, citat drept motto:”Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scunul Harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să Fim ajutaţi la vreme de nevoie”(Evrei 4:16), şi confirmată în experienţa existenţială. >>>>

În primele două volume de poeme, apărute la Editura „Nelinişti metafizice”din  Constanţa, tânărul poet, Valeriu Barbu, îşi încheiase exerciţiul de catharsis iniţiat  prin volumul de debut „Din cioburi”, prin care încerca reconstituirea traumatizantei sale identităţi, disimulând-o subtil în al doilea volum „Arlechinul cu fesul pe dos”, ca mai apoi, (în cel de al treilea),“…lipit pământului” să-şi încheie primul ciclu al redevenirii întru fiinţă, conform sintagmei  lui Noica. De fapt simţise nevoia de a-şi ecologiza existenţa, supunându-se unui exerciţiu intens de purificare morală, asumându-şi, în modul cel mai tranşant, ultimile greşeli.

Spun aceasta pentru că în al  patrulea volum „tablele împărţirii”, poetul trecea la o nouă etapă în devenirea sa şi anume cea prin care se dăruia oamenilor cu toată fiinţa.

Iată că, prin recentul volum „a mic de mână” (al cincilea), apărut la aceeaşi editură, îşi face bilanţul evoluţiei spirituale, constatând că a reuşit să adune „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa”, fiindcă poetul şi-a realizat cele  cinci volume într-o libertate obţinută doar cu aripa scrisului. >>>>

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă. >>>>

Pagina următoare »