Memoriile lui Raoul Şorban (1912-2006)

Nobilimea română din Transilvania a trecut la romano-catolicism şi s-a maghiarizat, nu în întregime. Familia Şorban a rezistat sute de ani, a rămas fidelă neamului şi nu e greu de imaginat că Raoul, o mare personalitate, profesor de istoria artelor, care ne-a părăsit în iunie, a ajuns în conflict cu forţele politice din vremea sa.

După o mie de ani de dominaţie în Ardeal, maghiarii romano-catolici sau protestanţi nu acceptau un valah fără complexele de inferioritate generate de prăpastia dintre stăpânii unguri, creştinii occidentali, şi subalterni valahi ortodocşi „toleraţi”. Mai ales că frecventa medii maghiare şi le cunoştea limba, arta şi cultura ca nimeni altul. Evreii, pe care i-a ajutat să fugă din Transilvania ocupată de unguri în România lui Antonescu şi astfel să-i scape de lagărele naţional-socialiste, l-au făcut Cetăţean de onoare al Israelului 1987. Dar după Revoluţiile din 1989, când Budapesta a ajuns din nou un punct de sprijin al evreilor în Europa Centrala şi Bucureştiul sub presiunea recuperatoare a Israelului, meritele îi sunt răstălmăcite chiar de cei pe care i-a scapăt de la moarte fără nici un folos material. La înmormântarea lui n-a fost nici un evreu. Moldo-valahii, pe care nu i-a părăsit niciodată, nu l-au înţeles, l-au marginalizat şi chiar bătut, în cel mai bun caz l-au folosit. Un patriot român, catolic? Generozitatea sa, umanismul sau profund românesc, au fost mai tot timpul în contratimp cu doctrinele barbare, naţional-socialiste şi comuniste ale vremii.

La aniversarea a 250 de ani de Şcoală românească la Blaj – „Mica Romă” – a fost la slujba de la Catedrala greco-catolică, unită cu Roma, a participat la dezvelirea statuii „episcopului românilor” Inocenţiu Micu-Klein din faţa Catedralei şi nu s-a mirat de loc că n-au venit preşedintele ţării şi prim-ministrul. Motivul, cusut cu aţă albă, era ceaţa care n-ar fi permis aterizarea navelor aeriene. În realitatea, tot aşa cum n-au reuşit greco-catolicii, uniţii, să treacă Carpaţi în trecut, tot aşa ortodoxo-(neo)comunişti nu voiau să iese din ceaţa tranziţiei dâmboviţene şi să accepte valoarea Unirii cu Roma, a alfabetului şi culturii latine pentru emanciparea românilor de pretutindeni.

Spre sfârşitul vieţii constata surprins că se simte mai bine în mediile moldo-valahe, decât în Arealul lui traumatizat, paralizat, şi

că literatura clasică a ruşilor se potriveşte mai bine la moldo-valahi, ca cea franceză sau engleză.

Unirea cu Roma a românilor şi intrarea lor în Uniunea Europeana cu fruntea sus i se părea un vis prea frumos pentru a fi realizat curând. Nu s-a resemnat însă niciodată. Testamentul său – „Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisirii despre o altă parte a vieţii” – e o lectură obligatorie pentru românii, de ambele părţi ale Carpaţilor.

#

Coperta cărţii „Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii”, Ed. Meridiane, Buc. 2003, 631 p.reproduce afişul în trei limbi a expoziţiei pictorilor din Cluj din perioada interbelică a convieţuirii idilice a românilor, maghiarilor, germanilor şi evreilor. In prefaţa „Obligaţia de-a mărturisi” Adrian Păunescu sesizează caracterul „politic incorect” ale cărţii: drama valahilor, evreilor şi ţiganilor din Ardealul ocupat în cel de al doilea război mondial de Regentul Horthy. „Despre teroarea ungurească din Transilvania 1918/19 nu ne prea vorbeşte istoria” (p.48). Masacrele „ilegale” de la Ip şi Trăznea sau „legale”, tineri români carne de tun pe front de est 1940/44, nu-s subiecte pentru istorici. Pe evreii ajunşi sub unguri în Transilvania, Antonescu îi trata ca pe cetăţeni românii şi i-a ajutat. Şorban făcea parte din organizaţia care salva evreii fără foloase materiale şi e Cetăţean de onoare al Israelului (1987). Tot aşa cum masacrele maghiarilor sunt uitate, pentru că UDMR e la guvernare, tot aşa salvarea evreilor de către Antonescu, episcopul Iuliu Hossu, Şorban etc. sunt azi contraproductive pentru că evreii conduşi de E. Wiesel vor să dovedească cu orice preţ ca valahi lui Antonescu, nu ungurii lui Horthy au ucis evrei. In ciuda tuturora Şorban constată: 400.000 de români expulzaţi din casele lor de armata maghiară; 100.000 români morţi sau dispăruţi pe frontul sovietic; zeci de mii de români morţi în detaşamentele de muncă forţată; din 80.000 de muncitori români împrumutaţi de unguri în străinătate numai 10% s-au întors; din aproape 200.000 de evrei – 30.000 sau salvat prin Constanţa – majoritatea au fost deportaţi, ca mulţi ţigani, în lagărele morţii. În Transilvania ocupată de unguri a dispărut în numai 4 ani 50% din populaţie! Sub ocupaţie sovietică, horthyştii se reciclează în comunişti şi după 1989 în democraţi. Ei sunt stăpâni, iar valahul ortodox e mereu fără drepturi, desconsiderat chiar şi de cei pe care i-a salvat. Si totuşi Şorban, fiul compozitorului care a compus „Mai am un sigur dor” şi a fost otrăvit din motive politice, nu se lasă intimidat, chiar după ce a fost bătut de legionari, închis sub Stalin, maginalizat de (post)comuniştii lui Ion Iliescu şi mai nou chiar şi de evreii. Nu chiar de toţi, de decenii întreabă fostul rabin şef din Cluj, Moshe Carmilly: „De ce s-a scris şi se vorbeşte atât de puţin despre acţiunea românească de întrajutorare a evreilor?” (p.333) Raoul Şorban, care ne-a părăsit in luna iunie, ducîndu-se la cele vesnice, credea în adevăr şi depunea mărturie pentru umanismul românesc. O carte document de excepţie scrisă de un martor implicat direct în vremea Diktatului de la Viena în lupta contra atrocităţilor maghiare.

Prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania

________________________________________________________________________________

Prof. Dr. Viorel Roman (1942), istoric reputat, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania.Volume reprezentative: ”Rumänien im Spannungsfeld der Großmächte / România in sfera de interese a marilor puteri, 1774-1991″. 3 vol., “Politica economica româneasca: Strategia unei politici de dezvoltare”, “România spre Piata Comuna”,”Imperiul, evreii si românii. Timisoara 1994;” Imperium & Limes “, “De la Rîm la Roma”, ,” Tranzitia. De la revolutia din România 1989 la razboiul din Jugoslavia 1999″.