„TREPTELE DE LUMINĂ SPRE CER ALE PORFESORULUI DUMITRU BUHAI“

Cred că acesta este titlul cel mai potrivit pentru prefaţa cărţii „Bucuria mântuirii“, un volum, conţinând numeroase poezii creştine, scrise de talentatul şi veşnicul însetat de puritatea cuvintelor biblice, elaboriosul profesor şi păstor de suflete, Dumitru Buhai. Dragostea lui pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul sfânt şi pentru o limbă românească neaoşă, simplă, pe înţelesul tuturor este reală şi străbate în mod vizibil cartea de la un capăt până la altul. În paginile ei, autorul şi-a revărsat preaplinul sufletesc în peste 200 de titluri scrise uneori cu mult zor, datorită faptului că ceasurile finale ale vieţii noastre se precipită ele însele, fiind prea scurte, alteori scris cu excesivă migală şi totdeauna cu dragoste pentru cititorii săi. Necesitatea itatea de a dialoga în scris, aproape zilnic, cu Dumnezeu, de a I se confesa deschis, prin slove semănate spontan pe hârtia albă dinaintea lui, dorinţa imperativă de a-I cere iertare, de a-I mulţumi, de a se înfăţişa curat la judecata Lui şi de a-L preamări în rime lejere, necăutate, s-a împletit cu dorinţa nestăvilită de a materializa toate aceste gânduri interioare în versuri, în proză ori doar în cuvinte simple, ritmate, pe care le-a aşternut cu evidentă râvnă şi respect pentru cei ce iubesc Evanghelia lui Cristos, fără pretenţia de a epata în faţa cititorului cu o capodoperă lirică excesiv elaborată. Nicidecum nu a urmărit acest lucru. În fapt, este o colecţie de gânduri curate, de frumoase meditaţii intime şi confesiuni spirituale originale, dar de o sinceritate imposibil de a fi păastrate numai pentru sine.

Lăsând convenţionalul şi regulile rigide ale prozodiei la o parte, pe primul plan a trecut mărturia deschisă de profoundă admiraţie pentru creaţia mirifică a lui Isus Pantocrator, mărturisind iubirea profoundă pentru jertfa la Golgota a Salvatorului universal, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Tot pe acest prim-plan a fost accentuată urgenţa şi obligativitatea mântuirii fiecăruia din noi. În viziunea poetului, Isus a fost „ca un brad ivit dintr-o stâncă,/Înălţându-şi statura regală spre soare şi cer,/ Strălucind ca şi apa din lacul cu apă adâncă/ Ce-aşteaptă-n tăcere o mişcare-n mister…/ El a fost ca o grădină-n parfumul de flori/ şi ca un munte frumos înălţat înspre nori,/ Ca şi zăpada curată şi sfântă ce-acoperă glia/Cu albul inocenţei curat, ce-o dă doar Mesia!“ („Isus a fost“, pagina 13).

Citind cu atenţie fiecare pagină, descoperi regretul dezrădăcinării de patria iubită lăsată în urmă şi-i înţeleg nostalgia copilăriei, chiar dacă a avut destule umbre de tristeţe şi de apăsătoare singurătate (pentru cei care nu ştiu, deoarece în notele biografice anexate volumului de poezii nu se precizează cu claritate acest lucru, îi informez că autorul şi-a trăit copilăria în orfelinat), citindu-i degajat toate paginile ce urmează, descoperi dorul lui apăsător de casă, dar şi năzuinţa de a ajunge la „Casa eternă de Sus“ unde, în permaneneţă, „din Cer se revarsă acolo mai multă lumină“. Poetul se teme nu de moarte, fiindcă este sigur că va fi cu Mântuitorul lui, dar ar fi vrut să nu se stingă pe meleagurile străine: „O, Doamne-al meu Tată, în suflet port mereu dorul,/ De ţara mea frumoasă de dincolo de-oceane şi de mări;/ şi simt acum, când scriu poemul meu, mai dur fiorul,/ Că-mi voi sfârşi viaţa de chiriaş de timp prin depărtări!…“

Poetul, de curând devenit septuagenar, mulţumeşte Creatorului că a atins această vârstă care i se pare priviligeată, dar crede că a vieţii corabie se apropie, totuşi, inevitabil de ultimul ţărm şi, pentru acest motiv, tema apropierii „clipei de decolare“ se repetă oarecum obsesiv: „Mi-e dor de Cerul Tău, Isuse,/ De sfânta linişte din Paradis;/ Mi-e dor de bucurii nespuse,/ pe care Tu mi le-ai promis!…“ („Mi-e dor!…“, pag.30). Sau: „Isuse, vreau pe-acest pământ,/ Să simt mereu sfinţirea-n mine cum se face;/ şi ca un cosmonaut al Cerului să-mi iau avânt,/ Când clipa va sosi, să zbor/ Spre Raiul Tău de pace!“ (Iehova nisi!… Dumnezeu e steagul meu!, pag. 59). Sau: „Mă opresc, uneori, şi privesc/ şi aştept o schimbare…/ Lumina topită s-o-nghită ceresc// Lumea ce-aştept…/ Gata de decolare!…/ Aştept pregătit Ziua cea mare!…“ ( „Zbor de zi“, pagina 63).

Imaginile din transcendent apar nerăbdătoare a se produce, împletitura cuceririlor ocoleşte luxurianţa metaforică şi arabescurile sufocante din poezia modernă; impresia generală fiind de accentuată simplitate concretă, de o căutată integrare brută în contingentul transcenderii în puritate a dimensiunii dincolo, unde sunt numai „raze albe de sfântă lumină“. Odată sosit acolo, „Munţii şi dealurile au izbucnit în cântare,/ Când îngerii Şi-au închiunat o sfântă urare,/ Iar copacii-nverziţi şi florile-n sfântă cunună/ {i-au strigat cu un glas: «Sosire bună!»“( „Ai apărut în raze de lumină!“, Pagina 55).

Angajat în pluralismul datoriilor religioase de poet şi pastor, Dumitru Buhai se simte solidar cu universul din jur, utilizând reziduurile unor declaraţii reduse la maximă simplitate: „Omul pe pământ poate trăi dacă are/Apă de băut, mâncare, aer, lumină şi soare./ Chiar poate trăi zile-ntregi fără de mâncare,/Dar dără hrana eternă sufletească,/ Sufletul nostru devine totdeauna iască!“ („Omul pe pământ…“, pagina 54). Căutând a epuiza lumea materială în cât mai multe register, poetul o sugerează cu un fior al încrederii în Adevăr, căutând abstracţiunea spiritului pur: „ O viaţă-ntreagă am crezut în Adevăr,/ Cum florile cred în soarele strălucitor,/ Cum ziua revine în culcuşul ei de seară;/ şi iarna dispare sub razele de primăvară.“ („Am crezut în Adevăr!“, pagina 52).

Pe alocuri, în amintirea autorului răbufnesc scenele triste trăite de copilul orfan, cu lacrimi în ochi, surghiunit la un orfelinat, unde era lipsit de mamă, de tată, de pâinea părintească: „De unde să şti tu ce este în sufletul meu, străine,/ Când tu nu cunoşti ce-i lipsa de mamă, de tată, de pâine,/ Când nu cunoşti ce-i dorul după căldura de suflet din casa părintească!/ Tu nu ştii, străine, cum soarta poate pe om să-l lovească!…“( „De unde să ştii?…“, pagina 52).

Evitând abstractţiunea spiritului pur, gândirea poetului care a suferit de-a lungul vieţii, se complace în alcătuirea unui decor românesc, ehivoc prin faptul că oglindeşte peisajul obiectual din locul copilăriei, dar şi pe cel lăuntric, lucrat cu datele unor imagini filtrate de trecerea cronologică: „Vino, gândule, şi fii-mi aparat de imagini,/ Reţiunând pe pelicula creierului amintiri!…/ Nu lăsa timpul să şteargă ochiii de lumini,/ Cum apele şterg vechile urme de zidiri!…/ Memorie, ajută-mă să nu-mi uit ţara,/ Cum anotimpul nu uită s-aducă şi primăvara,/ Ca să rămână-n armonia cicluli de vreme/ În viaţa mea şi-n ritmul scris în ale mele poeme!“ („Vino, gândule! Pagina 48).

Cu cât navighează prin timp, ideii religioase i se asociază imaginea luminousă a soţiei, a copiilor şi mai târziu a nepoţilor, care-şi găsesc frumoase descrieri în câteva titluri. Dar personajul-cheie al întregului volum este în primul rând Mântuitorul nostru Isus Crsitos, totdeauna alături de noi, la bine şi la rău: „Domnul Isus e cu tine-n clipe de-ncercare,/ El te va conduce-n viaţă să-ţi dăruiască bucurii…/ Tot El te va conduce-n Cerul Lui cu slava mare,/ Vei fi cu Mântuitorul tău, fericit, în veşnicii!… („Când furtuna vine…“, pagina 65).

Lumea materială este abandonată ca o vanitate perisabilă, în numele principiului eternităţii divine, printr-o patetică şi senină înoarcere către esenţă, iar esenţa este renunţarea la orgoliul personal generator al suferinţei: „Mândria orgolioasă din tine/ Te face să suferi mult, vecine,/ şi-ai vrea prin orice mişcare/ S-arăţi că şi tu poţi fi tare şi mare!/ Nu-i oare un loc şi-un timp potrivit,/ Un secol în istoria zbuciumată a lumii,/ În care să nu se mai bată nebunii/ şi fiecare om să poată trăi fericit? („Paradox uman“, pagina 64).

De-a lungul strofelor dense sunt intens cântate complexul fenomenelor transformării spiritului uman, prin integrala lui predare lui Dumnezeu şi a tămăduirii prin Duh şi botez, acestea fiind căile unice, dar întru totul sigure, ale „naşterii din nou“.

Concluzia noastră este că întregul volum „Bucuria mântuirii“ rămâne străbătut de optimismul luminos al acestei „naşteri din nou“ care ne poate conferi cu certitudine o mare şi pură bucurie pământeană. Ea rămâne dublu validată în faţa oamenilor, dar mai cu seamă în faţa eternităţii spre care aspiră până în ultima clipă încercatul poet, chemându-ne să fim cât mai mulţi alături de el şi de ideile versurilor sale binecuvântate.

20 martie, 2006

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Anunțuri