30 Aprilie 2007 – GETA ADAM: „MIMETIC”, Ed. “Brumar”, Timişoara, 2006 (Aurel Pop)

Văzând titlul volumului de debut al poetei Geta Adam “Mimetic” apărut la prestigioasa editură “Brumar”, din Timişoara, 2006, păstorită de distinsul om de cultură Robert Şerban; m-am întrebat: ce culoare şi formă o fi primit autoarea după “botezul” editorial ? “Naşul”, (criticul Cornel Ungureanu) girează prin cuvintele scrise pe coperta a IV-a poziţia autoarei “o foarte bună aşezare în literatura actuală” urmând ca Geta Adam să confirme prin timp; prin noi apariţii.

Conştientă dar şi grijulie autoarea îşi dă seama de responsabilitatea ce-i apasă pe umeri, dar şi de faptul că ne acordându-i importanţa cuvenită consecinţele sunt draconice: “valul te prinde de gleznă, mai apoi te înghite/ pluteşti în derivă prin felurimea de oase/ crezi că înoţi în sânge de inorog la fel ca băiatul cu bască” (peste drum de casa galbenă)

Sinceră, autoarea recunoaşte unele greşeli: “sunt strâmbă uite ce strâmbă sunt” dar în acelaşi timp dorinţa ei de a se îndrepta e nemărginită: “hai să studiem şi alte schiţe” (de la o vreme trăiesc alături de pietre), sinceritatea, e poarta poetei, pe care Geta Adam o lasă mereu deschisă, celor care vor să-i păşească pragul, prioritate au cei dragi autoarei: “mă descheiam la cămaşă se vedea inima” (îi spun iubitului)

Cu o timiditate aparte autoarea îşi desecretizează tehnica scrisului (un fel de spovădanie) precum şi starea ei în momentul creaţiei, un adevărat ritual erotic: “mă întind…// apoi decupez poemele…// mai apoi literele/ mai apoi plâng după mormanul meu de gânduri zbârcite// scoatem vin din fântâni// ungem zmeiele de hârtie…// după care ne iubim” ca apoi să constate un fel de laşitate a partenerului, lipsa de responsabilitate în actul creator: “când ieşi din mine fugi în mlaştina din pădure” şi totuşi o ultimă speranţă, făcând totul pentru a câştiga compasiune preserată cu o uşoară undă de umor şi ironie imprimând o armonie şi echilibru al tabloului creator: “aşa că îmi fardez obrajii mă dau cu ruj” ca în final să regrete, reproşindu-şi: “eu sunt o fetiţă care-şi dezvăleşte genunchii/ doar când scrie poeme cu tine” (nu-ţi ştiu chipul de azi)

Refugiul “în camera cu pereţii albi” creionat cu o sensibilitate autentică, păstrează modul firesc al stării de zi cu zi “să stai lungită cu mâinile şi gleznele legate cu lanţuri verzi/ cu privirea încurcată atunci vin lăcustele…// ar trebui să te ridici din patul acesta/ să deschizi fereastra să dai mâncare vrăbiilor apoi/ să iei în braţe sentimentul care te adulmecă” (vin puhoi lăcustele) în care ai senzaţia că spaţul actului creator poate fi oriunde ,iar starea autorului nu necesită nici un sacrificiu, şi totuşi “să scriii un poem// …în spaţii la care nu am acces” (despre lucruri simple) necesită har, pe care autoarea îl posedă din plin.

Preocupată de “venirea iasminei” (numele meu este Acesta), ca apoi să dialogheze fară teamă ori de câte ori simte nevoia:” -nu te uita-mprejur” (o să vină un aer) sau urmărindu-i atentă evoluţia:“şi iat-o pe iasmina ghemuită în colţul camerei/ cum îşi prinde gleznele pe furiş// iasmina ieşea din câte un personaj// dar tot ce ştia iasmina despre mlaştini s-a săvârşit deja/ într-o noapte cu oglinzi lipite de şifonier” (poem cu mlaştini şi fata cu nume deînceput), toate acestea ducând la o suprapunere cu biografia autoarei, implicată cu firească libertate în gestionarea domeniului său literar.

Modalităţile de exprimare ale poetei Geta Adam, au o “seducătoare unicitate”, (C. Ungureanu) însoţită de o deschidere spre nou printr-o scriitură plasată la nivelul biografismului psihologic.

Voinţa de autodepăşire stă mereu în perocuparea Getei Adam, în special prin autencititatea scriiturii, dar şi prin curioazitatea specific feminină, de a şti tot ce se petrece în jurul ei: “stăteam de vorbă cu nişte poeţi” (pe un mal răsucit). Dacă tinerii creatori folosesc metode mai puţin ortodoxe spre aşi atrage un public cât mai larg, Geta Adam se distinge printr-o sinceritate izvorâtă dintr-o experienţă acumulată, scrisă în aparenţă cu pateism feminin asumat însoţit de o naturaleţe şi simplitate aproape ostentativă, dar de-o profunzime aparte: “mă ascund sub oasele slabe// unde mă aşteaptă călimara deschisă” (pe sub haina asta borţoasă).

Autoarea reuşeşte să prindă pulsul cotidian, filtrat cu ajutorul unui instrumentar ce intregeşte registrul stării sufleteşti, a unei biografii imaginare obsesive: “cum scormoneşte prin mine, cum stau dimineaţa// şi cum să te trezeşti deodată cu ei dacă iasmina nu vine” (şi cum să mă trezesc).

Geta Adam dă dovada înţelegeri de sine; a înţelegerii în pararel a tot ce cuprinde într-un cuvânt; – poezia – căruia îi slujeşte cu dăruire.