09 Mai 2007 – Nicolae Maroga Enceanu: „Revelaţii Şi Istorisiri“, Ed. Sitech, Craiova, 2006 (Doina Drăguţ)

În tradiţia marilor povestitori români, remarcându-se printr-o capacitate deosebită de a se contopi cu lumea evocată, Nicolae Maroga Enceanu aduce în lumină viaţa din trecut a satului în care s-a născut şi a zonelor învecinate, viaţa copilăriei şi a adolescenţei lui, dar şi întoarcerea de la oraş pentru a duce mai departe moştenirea înaintaşilor (părinţi, bunici) implicând cititorul la o participare afectiv-subiectivă şi îndemnând adesea la o reflecţie meditativă asupra condiţiei umane.

Eroii din povestirile marogiene, de inspiraţie rurală, sunt oameni cu o anumită structură sufletească, oameni buni şi înţelepţi, cu simţul dreptăţii, al libertăţii şi demnităţii, apărători ai unor principii etice fundamentale. Răbdători în suferinţă, ţăranii enceni ţin veşnic în sufletul lor dureri nestinse şi se retrag în mijlocul naturii, fugind de forţe ostile, fie răbufnesc cu violenţă căutându-şi singuri dreptatea şi menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane, cum este cazul lui Sâmzian din nuvela „Strigăte la Băldălui“.

În nuvela „Moartea salcâmilor“ se simte un acut sentiment de nemulţumire, generat de nevoia de libertate şi demnitate a ţăranului român, la auzul zvonului că va veni colectivizarea şi că în locul pădurilor de salcâmi de la marginea satului, bogăţie de necontestat a localnicilor, se vor planta pomi fructiferi.

În spaţiul mitologizant al câmpiei, devenit punct de concentrare a forţelor universale, autorul descifrează tăcerea oamenilor, aude vocea pământului, simte creşterea ierbii şi observă filmul imaginilor în mişcare, o dovadă a existenţelor derulate într-o natură mioritică, şi tinde spre o transpunere a realului în legendă.

În spaţiul rural, oralitatea este o trăsătură dominantă: oamenii vorbesc mult, bătrânii sunt sfătoşi („Ţine minte ce-ţi spun eu!“ – cazul bunicului şi al rudarului Dănică), comentează situaţiile prin prisma propriilor lor vederi. Satul nu este zbuciumat, angajat în acţiuni disperate, nu se petrec drame zguduitoare, deşi traiul nu este uşor, pe mulţi îi apasă impozitele, dările către stat şi alte neajunsuri, dar ele pot fi suportate de oameni, care se mai adună la „taină“ şi sunt capabili de glume ori de vorbe spirituale.

Într-un interviu în „Jurnalul Naţional“ (26.06.2006), despre elogiatorii satului românesc şi despre direcţia pe care o ia în momentul de faţă viaţa la ţară, Eugen Simion îi critică pe scriitorii contemporani care consideră desuete temele rurale din literatura contemporană. Printre altele, distinsul critic literar spune: „La ora actuală, satul nu mai este un subiect predilect pentru literatură. Există ideea, de altfel destul de veche în cultură, că satul nu oferă suficiente teme pentru o literatură post-modernă. Unii scriitori chiar consideră a fi o pierdere de vreme pentru cineva să scrie despre ce se petrece astăzi în lumea ţărănească. Dar literatura nu se judecă după subiectul ei, ci după profunzimea ei. Iar profunzimea unui roman nu este dată de tema pe care o abordează, ci de modul în care priveşte această temă cel care scrie. Tinerii de astăzi pot citi orice. Pe cititor nu-l interesează profesiunea personajului, ci condiţia lui umană. Marin Preda spunea odată că pentru un autor, un doctor docent sau un tăietor de lemne reprezintă acelaşi interes. Pentru că fiecare exprimă condiţia lui de existenţă. În fond, autorul nu face o reconstituire a profesiunii, ci a existenţei individului. În realitate, proza de astăzi se fereşte să mai scrie despre ţărani din motive de acest gen – pentru că este o prejudecată şi apoi pentru că nu se mai ştie ce mai reprezintă astăzi satul.“

Iată că, în plină epocă a postmodernismului, Nicolae Maroga Enceanu se apleacă asupra satului românesc şi descrie aspecte ale lumii ţărăneşti de astăzi, cu trecutul ei încărcaat de fabulos, scrie despre ţăranul care agoniseşte, dar nu oricum, indiferent de condiţii, cum o fac aşa-numiţii oameni de afaceri. Ţăranul are respect în faţa a ceea ce are de făcut, are conştiinţa sarcinii pe care o are de dus la bun sfârşit; el este pios, nu şi-a pierdut orice urmă de sfinţenie, păstrează cultul valorilor.

Lumea satului nu este o vorbă goală, ci îşi are rostul ei; limitată cum este ea poate constitui un punct de sprijin pentru a construi valori autentice în istorie.

DOINA DRĂGUŢ