20 Iunie 2007 – NICOLAE DOREL TRIFU: „ÎNTRE FÂNTÂNI CELESTE“, Ed. „Viaţa arădeană“, colecţia „Viaţa de pretutindeni“, Arad (Victor Sterom)

(Ed. „Viaţa arădeană“ Colecţia „Viaţa de pretutindeni“, Arad, 2005)

„Între cer şi Pământ, merge Domnul spre ape,/ Se înalţă Potire, e Iisus mai aproape;/ când putea-voi, eu, bietul, un sărut de petale/ să-i trimit peste urmele tălpilor goale?“ Astfel încheie un poem Nicolae Dorel Trifu în cel de-al cincilea poem de poezii pline de trăiri autentice, de chinuri existenţiale şi de cunoştinţe care ar face pe orice teolog să se simtă bine… Există o bucurie inefabilă a mărturisirii în versurile acestea, există o predispoziţie de renunţare la „EU“, există un zbor spre înalt. „Între fântânile celeste“, poetul Trifu se simte împlinit spiritual de harul divin – Harul purtător de Dumnezeu – scriind o poezie profund umană; aproape tot ce o conţine, devine stare sufletească fundamentală. Cuvintele se dovedesc „sacre“ pline de substanţa cuvântătoare.

Poetul ploieştean Nicolae Dorel Trifu trăieşte drama biblică; se identifică voit cu fenomenul în sine; îl acceptă ca pe un destin propriu. „Mă-nchin la Cruce, Doamne, la icoane – / că-s ale tale sfinte odoare adorate când eu sunt robul cel dintre bulboane,/ vâltoarea vieţii-mi pune dragi poveri în spate/ şi-s fericit cu ele, ca un Sisif cu toane…/ O, de-aş fi fost eu Simon, când Tu-ndurai Calvarul,/ să-ţi duc pe umeri Crucea, să-Ţi micşorez Amarul…“ (pag. 90). S-ar putea desprinde aici, din aceste versuri, un întreg „scenariu“ dramatic, pentru că face mărturisirea directă: întrupare în verb a unei cunoaşteri. Cuvântul la Nicolae Dorel Trifu nu este doar expresia gândului sau al unei drame, ci este însăşi drama.

„Când am văzut cuvintele-ntr-o carte/ cum înviau ca fluturii, din taină – / nu bănuiam că ele-n altă parte – / se-aştern pe iarba gândului-stupină!“ (pag. 10). Poezia lui Trifu, de natură înfiorată, de puternice aspiraţii spirituale ca la Arghezi, Crainic ori Voiculescu, ni-l descoperă ca pe un cunoscător al sufletului în ce are el arhetipal, în deschiderea către spiritualitatea creştină. „Când vei trece/ ca o arcă/ peste repezi ape clare/ iar pe Sty voi fi-ntr-o barcă/ precum albatroşii-n mare – / fi-vei, tu, celestă parcă/ înflorind sub o ninsoare?“ (pag. 65).

Poetul Nicolae Dorel Trifu foloseşte simbolul, parabola şi alegoria; astfel, adâncimea şi amploarea creează o tensiune persuasivă – semne ale unei structuri dialogale. „Vrui să te caut, Doamne, dar mi-e frică:/ Mi-e cugetul sărac, iar vorba-mi e pitică…/ Râvneam, pierdut prin secoli,/ Să-Ţi mulţumesc, Părinte,/ În graiul meu de frunze şi foşnete – fierbinte – / Pe când eram un plop fremătător sub Slavă – / Cercam un cântec sferic, din ramuri, pe-o octavă.“ (Psalmul rătăcirii).

VICTOR STEROM