20 Iulie 2007 – NICOLAI TĂICUŢU: „LA PAS, PRIN CÂMPIE“, Editura „Tempus“, Bucureşti (Victor Sterom)

„În această nouă cartea a lui Nicolai Tăicuţu există şi o serafică înclinaţie spre ludic. Textele sale sunt pline de paradox şi simplitate energetică. În poezia lui pietrişul devine sentimental, iar lanurile verzi întotdeauna dau năvală din valea bătrână.“ (Marin Ifrim). Iar domnul Grigore Leaua pe coperta patru a aceluiaşi volum notează: „Cele mai multe dintre poeziile lui Nicolai Tăicuţu sunt adevărate efigii lirice în care fiinţa poetului se regăseşte proiectată pe fundaluri rurale abia schiţate, asemenea unor sensibile desene în peniţă.“. Imagini poetice sensibile, un continuu extaz pronunţat întru coborârea în trepte spre sine, spre vocea interioară, un spaţiu-miracol cum este însăşi câmpia şi un timp metafizic, aflat în poemele celui de-al treilea volum, semnat Nicolai Tăicuţu. Curge permanent gestul ludic, filtrat şi concentrat pe o zicere modernă, printr-o undă obsesiv meditativă şi – uşor – elegiacă.

„Poemul de acolo/ întors uşor cu spatele./ A trecut Anica florăreasa/ cu panerul gol – / a primit, din partea/ poemului, un zâmbet/ şi două lacrimi./ Pentru mine, nimic.“ (pag. 64). Sau: „Sunt deja/ la un centimetru de trup./ Deliberat îmi interzic/ dreptul la rouă/ dreptul la zbor/ nu-mi mai mângâi nervurile/ nu-mi mai ofer cină/ serile îndulcite cu-arome./ Am rămas un banal chip/ fără umbră-n oglinzi.“ (pag. 44).

 

Iubitor de armonii reflexive, lucid până la transparenţă, sobru şi animat de o nesecată dăruire prin cuvânt, Nicolai Tăicuţu întrupează – peren – multiplele sensuri ale existenţei în variate sugestii artistice, relevând într-o unitate dialecticală o lume şi o paralume de întâmplări incredibile.

 

„Strigătul m-a cuprins/ şi mă tot poartă/ din vale-n vale/ din gând în gând/ spre ochiul ascuns/ în ochiul de fântână/ al celui de soartă/ bătut./ Copiii vin/ trepăduind colina/ tăind în lumină de seară/ culoare din culoare/ cu plânsul lor mocnit./ Vin copiii/ şi roată fac/ în jurul focului rece – / Crematoriul târziu/ al cailor tineri/ Şi fac roată copiii/ de foc rece – / le cuprind flăcările/ pieptul/ şi rece/ se pierde urma cailor.“ (pag. 51, pag. 56).

 

La pas, prin câmpie, am fost împreună cu poetul Nicolai Tăicuţu, am deschis larg ferestrele acestei poezii şi am respirat „respirările“ sale odată cu precizia şi concizia bijuteriilor caligrafice, stilistice şi ideatice. „Să-mbraci/ cămaşa dimineţii – / la mal de apă/ să fii/ Să te apleci asupra pietrei/ cu uimire şi patimă/ să o mângâi să o chemi/ cu nume de pasăre/ ce dă să zboare/ cu nume de jivină hăituită/ cu nume de arbore/ ce dă în floare/ cu nume/ numai de tine ştiut/ până o vei convinge/ să murmure/ numele tău.“ (Desprindere de piatră).

 

VICTOR STEROM