30 Martie 2007 – CONSTANTIN PRUNOIU : ” In stanca logosului ” ,ed.Solstitiu,Satu Mare,2006 (Aurel Pop)

   Când nici nu ne aşteptam, iată-l pe Constantin Prunoiu  cu eleganta sa carte de debut: „În stânca logosului”, editura „Solstiţiu”, Satu Mare, 2006, deşi poetul are o pregătire în domeniul tehnic (mineritul, pe cale de dispariţie) a început să publice poezie din fragedă pruncie, dar debutul său editorial sa produs cam târziu, aşteptând parcă să se coacă; poate din  respect faţă de „cuvântul strâns în virgule/ ascuţit în apă de izvor/ cernut în memoria găurită// l-am oprit în cădere” (Cuvântul) sau teama faţă de cititor, conştient îşi dă seama, că atunci când se află în faţa sa: ” te judecă/ cu nenumărate schimbări/ cu sau fără echilibru” (Faţă în faţă) .

     Debutul tardiv, al lui Constantin Prunoiu, îl scoate din izolarea pe care în urmă cu un sfert de veac şi-a ales-o, conştient   că:„Singurătatea mă duce dincolo de orice vacarm” (Discrepanţe)  dacă evenimentul debutului nu s-ar fi produs: „Singurătatea creştea în mine/ ca un flux” (Fire de praf) şi o purta însoţindu-l peste tot, reuşind să-i pătrundă în sfera de existenţă, tăcera lui Constantin Prunoiu, mă duce cu gândul în cercul lirici blagiene, numai că spre deosebire de lirica marelui filosof, lirica poetului este umbrită de o singurătate obsesivă întreţinută în formele ei cele mai simple: „singurătatea/ atârnă ca un vânt bolnav/ nu îmbracă niciodată haine de lux” (Tăcere şi singurătate) poetul devine robul propiului act creator până la adânci bătrâneţe :  „Singurătatea şi noaptea/ Auzind-o/ exilată în propiu-mi vers/ aburind oglinda”(Mai mult decât tăcerea) ea roade mereu, e un factor nociv pentru specia umană: „singurătatea  îşi ţese pânza de paianjen/ împiedecând lunecarea sevelor…” (Mi-am schimbat locuinţa de pe Vezuviu)  poetul nu îşi recunoaşte alegerea făcută, de a-şi purta crucea până la moarte şi totuşi: „orgoliu e-o aramă inutilă/ iar culmea însingurării/ e moartă” (Însingurare)

     Tăcerea din poemele lui Constantin Prunoiu nu îţi alungă starea de gratuitate, dincontră te face curios întrucât atunci când taci se pare că ascunzi ceva şi astfel percepi situaţia atunci când la un moment dat  spui deschis totul: „Îmi smulg adevărul/ şi-o tăcere violată/ ca o imensă oglindă indiferentă/ cuibărindu-se-n domeniu/ desparte sau aşează/ o lume” (Desen sferic) uneori tăcerea confirmă: „dincolo/ începe tăcerea/ semnul de întrebare/ părăsând grotele iniţiale” (Lumina), poetul merge mai departe cu simbolul :” Tăcerea/ un alt mod de-a vorbi” (Tăcere şi singurătate), obsesiv poetul trăieşte plin de speranţe: „Tăceri în care îmugureşte întrebarea/ de ceea ce s-ar putea întâmpla…” (Apropiere) răbdarea atinge uneori cote alarmante: „împachetând ceasuri de-aşteptare/ peste tăcerile care ard/ uneori cu pumnale însângerate” (În stânca logosului) ca într-un final autorul precaut sugerează: „şi masca de tăcere” (Cuvântul), în timp ce se naşte dorinţa de comunicare: „Buzele-mi ard de vorbe/ greutatea care m-apasă/ încearcă să spargă cerul/ speranţa se îngână cu amintirea” (Eternitate).

     Poetul, un protector al gingăşiei feminine, o face pentru că: „Mereu mă regăsesc/ în râsul cosmic/ femeie” şi motivat pentru faptul că: „întruchipată-n imperiul mişcător/ ce-aduce/ marile naşteri” (Ploaie de veghe) ori de câte ori se află într-un moment de răgaz, amintirile îl cuprind la un moment de cumpănă: „Iubito/ în pagina nopţii te strig” (Curg amintirile), după care i-o declară: „iubirea se cere declarativă” (Mai mult decât tăcerea) trecerea de la o stare la alta îl face să se-nchidă iar în cochilia sa cu toate că zbuciumul îl trădează: „Am faţa calmă a zbuciumului- iubito -/ uneori ca o armură” (Iubito) uneori ştie să dea sfaturi despre lume şi viaţă: „Nu uita iubito/ viaţa trăită/ e mai urgentă/ decât viaţa de apoi” (Echilibru)

     Ori de câte ori consideră, Constantin Prunoiu apelează la registru biblic: „Sângele îmi vuieşte/ ca o fericire confuză” (Mi-am schimbat locuinţa de pe vezuviu) dorinţa autorului pusă în balanţă cântăreşte mult rugându-se să fie înţeles: „Nu-mi aşterneţi pe răni pansamente/ îmbibate-n litere de plumb” (Setea de a trăi) . Poetul se află pe cărarea ce duce spre definitivarea indentităţii: „rătăcind/ cu rănile sângerând/ oriunde/ fără condiţii de linişte…” (Refugiu fragil) după care speră la o eliberare, la o descătuşare: „Viaţa-mi sângerează fantastic cu bucle/ ca apucată de sthii” (Contemplare), autorul îşi cântăreşte bine orice discurs conştient că: „E o vreme în care/ lucrurile/ îşi caută o matcă” (Maturitate)

     Poezia lui Constantin Prunoiu respectă canoanele poeziei postmoderniste cu prioritate registrul estetic în care poetul este adeptul folosirii unor simboluri prezente în majoritatea poeziilor ce cuprind această carte.

AUREL POP