O CARTE PE ZI

PE MUCHIE DE CUŢIT „INTELECTIV”

Noua carte a poetului hunedorean EUGEN EVU, Purpura iarna (Editura Eubeea, Timişoara, 2006), demonstrează, exemplar, atât ce înseamnă o poezie minuţios şi profund elaborată, o poezie eminamente cultă şi de vastă deschidere a porţilor întregii culturi eurasiatice (de la antichitatea greco-latină, la scolasticitatea medievală – şi până la Rinscimento-ul dantesc – şi de la iluminismul german şi tehnicismul/pozitivismul ultimelor două secole, la buddhismul indian al čakrelor – demonstrând cum, în poezia modernă de azi, pot coexista, relativ armonios, fizica nucleară şi moleculară cu lirismul cel mai rafinat-patetic şi chiar cu esoterismul alchimic/rosicrucian) – precum şi pericolele intelectivităţii în surplus, ale intelectualizării excesive, prin care poezia se vede trădată şi întoarsă spre concepte sterile/sterilizate semantic, adică fără „îmbrăcarea în materie sensibilă”(„hierofania învierii”, „din metatext iese luna”, „hierofanie aortă”, „viermele ecologic” etc. etc.), în loc să-şi facă intrarea, definitivă şi triumfală, în Grădina Paradisiacă a Arhetipurilor. Pe muchie de cuţit, Eugen Evu evoluează între purpura imperială (aspirând, manifest, şi la puritatea iernatică, în tente parnasiene – ceea ce este foarte greu de realizat, pentru un poet cu haruri vizionare…) a poeziei autentice – şi gongorismul preţios (supraîncărcat, aiuritor-conceptual, de tip eseistico-jurnalistic, de genul: „nevropatii ale cunoaşterii telurice” – p. 60).

Ceea ce dă valoare deosebită volumului de faţă este, însă, poate, tocmai acest uluitor eclectism, în care se ajunge, cu un firesc fermecător, am zice, de la aglomerările obositor-conceptuale, la „ahturile” suave ale poeziei autentic-romantice – de la „genomul ancestral”(p. 16)şi „uraniul apocrifelor”(p. 52) – la eleganţele postrafaelit-horaţian-baladesco-trubadureşti („Adie vibraţia, alizeul semantic/ Şi din coada Păunului se scutură”, „Din psalmi, ce triluri?Cărui geam/Replăsmuind epitalam/Străvechilor iubiri dintâi/Troianul ciclic de stihii?”, „Adjectiv înjunghiat la o nuntă străină” – ba chiar cu nuanţe picturale din Van Gogh: „Fac cu stihiile dragoste/Ca adierea cu purpura macilor”), sau la îngerii naiv-rurali(„îngerul îmi taie răsuflarea[…]Şi mă bea, luminând: redevine copil”) – de la nostalgii bacoviano-simboliste(„eu nu m-aş mai întoarce azi acasă/şi tristeţea-i în derivă spre lila”-p. 29), la sincerităţi existenţialiste şi, paradoxal (un paradoxal premeditat!), mistice („Cel puţin am avut vrăjmaşi de elită[…]Cel puţin n-am învins pe nimeni/Cel puţin v-am iubit pe toate/Ştiind, până la capăt ştiind că a fost/Numai una şi perfect jumătatea[…]Cel puţin mi-a fost milă de Iuda[…]Cel puţin n-am trădat/Pentru că nu m-am trădat”) şi chiar expresii tradiţional-gândiriste, aroncotruşiene („Ah!chiotul meu pe umărul Transilvaniei/şi cuţitul poemului meu” sau „Pe terase transivanice/Fagii roşii colorând bucuria”) şi chiar cu adieri de poezie populară(„Foc deschis/Şi taină vinovată/Să nu laşi în urmă/Niciodată” – sau „Fără teamă mi-a stat pe umăr/Pasărea morţii”-p. 57).

Tematica este, şi ea, extrem de diversă – iar aceeaşi temă este tratată cât mai diferit şi nuanţat – Eugen Evu facând (atunci când îşi poate stăpâni demonii excesivului pozitivism şi conceptualism infertil…) adevărate miracole lingvistice, invenţii/alchimii de cuvinte (între „elitre-n zbocotul tâmplelor”, „ceramica antarctică”, „abnorma” – şi „holograma ta o icoană sculptată în rouă”, sau „aqua dolce a chakrelor”, sau „zvâcnind ca pulsaţie/a celui căzut/îngenuncheat sieşi în pronaos/Pater in Filius Mater Dolorosa”)

Se trece, ca într-un discurs elevat, de salon iluminist, bine calibrat – de la condiţia Omului, în genere (situat între atrocele Cain, ucigaşul cotidian, travestit într-o Evă – şi-un Preot, definitiv degeneraţi funcţional, întru Cainul-Iudă – călău ipocrit şi blazat, al Mielului-Hristos:”23 de miei tineri/behăie îngrozitor, au glasuri de prunci[…]o femeie trece murmurând premoniţial: <<ce ştiţi voi, micuţilor, mai aveţi doar o clipă>>/formule de politeţe, preotul pleacă solemn…” – cf. Paşte bizantin, p. 44), la condiţia Vieţii Mistice şi a Poetului/Poeziei, discursul desfăşurându-se, aparent, aproape de avântul emoţionant-paşoptist – de fapt, mişcându-se în catacombele celeste ale esoterismului creaţionist („Poezie, tu, patria mea./ Teritoriu al inimii/fără atingere. Alinătoare-i/Duioşia duşmanului./Lanuri imense de in, ale cerului -/ Fastuos unduind, chemătoare/Dincolo de pura iluzie/A zărilor nopţii” – cf. Patria poetului, p. 51 – sau:”Nu-ţi strică o doză infimă/o sete de ilogic” – cf. Poem, p. 50 – sau, şi mai „sapienţial”: „Poezia nu dă răspunsuri:ea întreabă[…]Viaţa poetului e prag care suie[…]Poezia nu dă răspunsuri: ea întreabă/Viaţa poetului priveşte dincolo/Zona interzisă îl umple de strigăte. /Ceea ce uităm la ieşirea din Vis/Altei logici aparţine. Astfel şi noi?” – cf. Ieşirea din vis, p. 63 – lăsând, ca în orice discuţie autentic academică – problema în suspensie meditativă…). Apoi, de la introspecţie şi recapitulare existenţial-umano-poetică – din, probabil, cel mai profund-sincer, cel mai lung-confesiv, dar şi cel mai reuşit (ca omogenizare a marilor/măreţelor tensiuni poetice) dintre poemele volumului : Fiinţa poetică – cf. p. 31, pe care, numai din raţiuni tipografice, nu ne permitem să-l cităm în întregime, ca lecţie vie( în ciuda unei uşoare adieri de narcisism luciferic…), pentru conştiinţa multor oameni, poeţi sau ba…: „Cel puţin m-au iubit şi poeţii adevăraţi/Cel ăuţin n-am trăit pe seama altora/Cel puţin nu l-am plagiat pe daimonul cel bun, l-am fentat pe cel rău/Cel puţin mi-am văzut numele nins pe spatele zeului” etc. – la analiza compoziţiei structurale şi de adâncime a lumii-cosmos (în stilul nichitstănescian, al concretizării abstracţiunii maxime(de observat şi admirat performanţele orfismului delicat aliterativ! – deşi poetul nu are, în mod special, vocaţia inovării experimentale): „Mimesis doliu delir de flaut al viului/Sub vulturul cu rece lumină în spate”- cf. Un delir controlat sau extazul gândit, p. 5 – sau:”reciprocă inseminare iertare prin vină/răsucită spirală în haos” – idem, p. 6, sau : „Amintirile Celuilalt Soare pe spatele visului oglinzii/Sculptate din lacrima gigantului orb/Briliantul şi noaptea fac dragoste/În numărul sacru” – cf. Incantaţie, p. 10; „Fruntea reface solzii ancestrali/Inima redevine moluscă-n cochilie spartă/Răsucire spiralică moartea” etc. De la contemplarea scormonitoare de Istorie-ca-Artă-Mistică-a-Facerii-şi-Crimei: „Ale căzuţilor zei războaie/Demult au fost preluate de oameni descendenţei/Arta/crimei lor prin viol s-a disimulat în istorie -/sub gheţari şi-au îngropat arhivele mutanţii” (mişcarea subtil/secret cosmică este, însă, sesizată de Eugen Evu ca fiind mult mai suavă:”Nu penetrează, ci unduie”- cf. Poemul dichotomiei, p. 22) – la anistoria Poemului-Lume-Cataclism Apocaliptic-Înnoitor, în plină desfăşurare de eoni-foneme şi focuri de athanoare alchimice-lexeme(iar Poetul este Grădinarul Grădinii de Foc a Tatălui…):”Adie vibraţia, alizeul semantic” – cf. În ceramica făpturii, p. 25 – apoi: „Nimic nu e mort. Sursa dăinuie curgerea./Ceea ce distruge, pe sine distruge./Fiul zămislit de zeu cu Fecioara/îţi surâde, prin sacrele Foneme” – cf. Fecioara Alchemia, p. 26; urmează, tot ca nuntă alchimică, uşurătoare/transfiguratoare, prin coacere de Pâine Vitală, a Lumii Secrete A Metalelor – Foamea de adjective-calitativul Creaţiei Umano-Divine (cf. p. 36):”Muşcam cu foame rea, ca de cuvinte,/Din pita dimineţii, cea fierbinte…Şi fruntea grea de-argilă cea dintâi/Se prăbuşea cu-al mierlei căpătâi//Cu-al altei zile, cea dintotdeauna,/Când tipărit-au Soarele şi Luna…”. Concluzia apocalipsei-demiurgie: „Sub unsprezece chipuri: acelaşi Purtător/de Sabie melodioasă va fi la Seceriş/Pe cei fără umbre îi devoră Tenebra./Pe cei fără lumină, înflorind să dea rod/Îi culege Cuvântul cu astralul Năvod” – cf. Grădinari ne gândise Tatăl, p. 26.

Doar cel care înţelege acest proces, nu ca discurs, ci ca Iniţiere-Transcendere-Trăire-întru-Adevăr, poate să-şi înţeleagă-dobândească Nemurirea, prin teandrie (omul fiind colaboratorul lui Dumnezeu, la Facerea Lumii – ca şi la propria-i Facere – SIMULTAN!:”Sieşi să se roage cel adevărat/Până ce trece şi moartea” – cf. Intrare II, p. 34.

Filosof al Poesiei, Senior Pedant al Cuvintelor, Concurent Divin şi Meditativ Lucifer al Cosmosului Fonemelor Ideal-Demiurgice – EUGEN EVU produce minuni, experimente (unele voluntare, cele mai multe involuntare, provenind din ispita/ispitirea cuvintelor, din deliciul, chiar desfrâul intelectiv al Verbului!) şi excese-hybris-uri (unele exasperante, situând Infernul în mijlocul Paradisului Verbal!). Se produce, la nivelul Poemului Lumii-AUM, o echilibristică aproape senzaţională, pe sârme şi muchii de cuţit – ca „ustensile purgatoriale”. Ceea ce rezultă nu e, în nici un caz, Perfecţiunea (deci, mult prea intelectivul, mult prea mult vizitatul de tentantele „iele”-stihii demonice, Eugen Evu, nu ne dăruieşte, pentru că nici nu şi-a propus! – Paradisul… – nu ne dăruieşte nici măcar sufletul său integral – pentru că sufletul său se desfată, secret, orbit/orbitor, când la banchetul Primordiilor, când la acela al Mefistofelicelor Abrupte Aproximări…) – dar este ceva mult mai preţios pentru cititor-fiinţătorul de planetă Terra, mai important şi mai interesant/pitoresc: O CU TOTUL NOUĂ ŞI ORIGINALĂ PARASHABDĂ-VIBRAŢIE PRIMORDIAL-DEMIURGICĂ A LUMII-CARTE-POEZIE.

ADRIAN BOTEZ