O CARTE PE ZI

La iniţativa scriitoarei Mariana Vicki Vârtosu preşedinta filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, şi sub îngrijirea acesteia, creaţiile unor membrii acestei filiale au fost cuprinse într-o antologie, intitulată “Amprente “,  apărută la Editura Transilvania, Tecuci , 2010.

Cartea se deschide cu un motto conţinând câteva versuri semnate de Lucian Blaga, după care urmează un “Argument “ având semnătura scriitoarei ce a iniţiat acest demers, în care descoperim poezia “Dedicaţie” aparţinând poetei Ştefania Oproescu ca argument al acestui demers:”de ce scrii?(A se vedea aici rânjetul cunoscător/ al celui care întreabă )/Uite, scriu ca să fac şi eu ceva/Pe lumnea asta “.Poezia este , de fapt un manifest pentru  sufletul ce vibrează în ritmul Poeziei. Postfaţa în care a picurat gânduri de bine la început de drum semnată de Gheorghe Andrei Neagu,( Cavaler al Literelor Române), salută “iniţiativa lor şi gestul de a-şi lua de la gură o bucăţică din pâinea şi aşa puţină, de care dispun pentru a alcătui un volum de slovă românească tipărită “. Directorul revistei ”Oglinda Literară “ subliniază în “Postfaţă “ că “Liga Scriitorilor nu şi-a propus să deranjeze Uniunea Scriitorilor, ci doar să convieţuiască paşnic pe ogorul creaţiei…” >>>>

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de po-eta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).

Prefaţa  Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică sem-nalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un lu-dism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“. >>>>

„În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”,după cum spunea Martin Heidegger în Originea operei literare, citându-l pe Holderlin, poetul său preferat. În chip poetic locuieşte şi Efim Chicu pe acest pământ, odată ce a scris mai bine de trei decenii fară să publice vreun  volum. Are în manuscris cărţi de poezie şi proză ce aşteaptă lumina tiparului. Iată de ce, se destainuie autorul,  inţentiona să-şi facă apariţia editorială cu „Scuzaţi de întărziere”, un titlu ironic, cu intenţii recuperative.  Poate „scuza” avea menirea să-i motiveze „absenţa” îndelungată din circuitul literar. Deşi ar fi trebuit să ne propună producţiile sale ceva mai devreme, Poetul nostru vine acum şi aici, vine încet şi sigur, vine cumpătat şi calm, fiind  înzestrat din plin cu har, cu multă încredere în destinul poeziei, dar şi în ceea ce scrie.

Miza priveşte valorificarea interiorului poetic, cu dragoste şi nostalgie pentru creaţia populară.  S-a ţinut departe de tot ce se numeşte „gaşcă literară”ori „mişcare” generaţionistă, graţie şi faptului că avea deja în codul sau spiritual un fel de oproare pentru disciplina ideologica. Reflexul de autoconservare spre a supravieţui poate vine de la părinţii săi care au suferit mult din cauza regimului comunist, cunoscând deportările şi frigurile Siberiei. Apartenenţa la un anumit curent literar poate l-ar fi promovat şi propulsat ceva mai devreme. Aşa se întâmplă cu toţi cei care îşi duc crucea poeticească pe cont propriu. >>>>

Un român tratat precum România în ansamblul ei*

Observ, cu destul întârziere că, sub semnătura lui Constantin CLISU, a apărut, la Printed by McCallum Printing Group Inc., o carte, nu doar interesantă, cât mai ales aşteptată (cel puţin de noi, românii). Intitulată În calea vânturilor, cartea este inspirată din viaţa extrem de interesantă (şi de tensionată) a generalului american de origine română GEORGE POMUŢ. O personalitate despre care, în ţară (şi nu numai), vorbim destul de puţin sau deloc, deşi ea constituie, înainte de toate, o mărturie incontestabilă că noi, românii, individual sau în grup, am făcut totdeauna dovada unei moralităţi ireproşabile.

Astfel, privind lucrurile, În calea vânturilor are, fără îndoială, un caracter de restituţio, pentru că autorul ni-l restituie, pur şi simplu, pe românul, erou de legendă, George Pomuţ, pe care, în cuprinsul lucrării, ni-l înfăţişează destul abrupt, dar cu o anume precizie; deci fără risipă de cuvinte şi descrieri inutile. Autorul ne vorbeşte direct despre omul care a fost George Pomuţ,  despre împrejurările, faptele şi efectul lor asupra mediului în care a trăit şi a luptat acesta. Este, desigur, o schemă de lucru simplă, însă deloc simplistă. O schemă eficace, care înlătură nevoia de invenţie, de imaginar ori de câte ori cineva îşi propune să reconstituie o personalitate, o viaţă…aşa cum a fost. Pentru că, în fond, >>>>

Autoarea Speranţa Miron se numără printre acei puţini robi, salahori ai Luminii divine pe care o poartă cu sine pretutindeni, precum sacagiii, povara lor lichidă. Lumina  e pentru ea Bucurie şi Suferinţă, e plinătate de har, e Ochiul Treimic. Lumina e o taină, un “foc verde”, e “o lacrimă dalbă”. Rană şi balsam totodată, rug şi speranţă, floare de jar, lacrimă arsă dar şi rouă pe suflet, izvor de har, apă vie. Rana ei mistuie întunericul iar şoaptele pot fi auzite până-n adâncuri.

În deplină maturitate, dar cu un suflet  copil, îşi pleacă genunchii în faţa urcuşului spre Înalt. Ţărâna înnobilată de suflul ceresc tremură şi se prefiră în cele patru vânturi. Ce rămâne? Miezul şi coaja stau sugrumate, înlănţuite, pândindu-se cu ochi de felină. Pe de o parte : râsul, oftatul, “un drum croit aiurea”, lucrurile domestice trăgând barca pe uscat, iţind amintirile care se atârnă scai de suflet, pe de cealaltă, pe dorinţa de salt, setea, arşiţa nepotolită după Înaltul în faţa căruia, omul se pleacă tot mai mult, tot mai aproape de ţărână, dar cu ochii-n sus, se ridică de-o şchioapă, levitând, ca sfinţii-n răpire de Duh, stând de vorbă cu Domnul! >>>>

Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă. >>>>

Volumul de poezii, publicat de Felicia Colda, sub numele simbolic Risipiri (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008), se pliază pe o gamă largă de stări și sentimente, ţintind așteptările unui cititor modern, încă atras de melancolia și ineditul unei metafore. Este tocmai ceea ce frapează în poezia tinerei poete albaiuliene, acel limbaj accentuat metaforic, mizând pe o simbolistică de substrat, atent construită și chiar ușor voalată de atmosfera stranie a unei singurătăţi obsesive. Poezia ce deschide volumul de faţă, purtând titlul Niciodată, aruncă o rază străvezie asupra imaginarului poetic, grefat de stări contradictorii ce oscilează pe o axă a resemnării și a speranţei, a nostalgiei și a bucuriei de a gusta clipa, iubirea, întâlnirea. >>>>

Cu volumul de poeme „GÂNDURI DE LA MARGINEA LUMII” (Editura Rottarymond), opera distinsului scriitor George Baciu se adânceşte în limpezime şi în reprezentare. Mult mai nuanţat în inspiraţie, mai adâncit intelectualiceşte, George Baciu, în lepădarea sinelui de esenţe, până la totala jertfă a cuvintelor, elaborează o artă poetică fascinantă, scrie cu preaplinul inspiraţiei, cu duioşie şi cu lirism sublim, una din cele mai bune cărţi ale prezentului. Tratată în spiritul unei reale sensibilităţi, poezia descinde din cadre profund filosofice, din alte determinări psihologice şi existenţiale, din fine nuanţe de sfiiciune, de revoltă şi de duioşie: „M-am uitat în mine şi am simţit lutul, poate orgolios, poate melancolic, prelingându-se înspre cer, ca într-o rebeliune a necuprinsului. Căci sunt asemenea oraşului cu noaptea la gură, unde gândurile mărşăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât. Nu mă parcurge nimeni, simţurile zornăie pe claviatura plictisului, în timp ce dinapoia mea, zilele-şi aruncă spinarea pe fereastră.” >>>>

Publicată pentru prima oară cu 25 de ani în urmă, cartea lui Gaby Michăilescu „Leonard, soldatul de ciocolată” (titlu dat după „Soldatul de ciocolată” de Oscar Straus, scrisă după piesa lui Bernard Shaw), a apărut la sfârşitul anului trecut într-o nouă ediţie, de astă dată bilingvă (română-franceză), graţie Editurii Eicon din Cluj-Napoca, în colaborare cu Biblioteca „V. A. Urechia” Galaţi şi cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Galaţi. Este gestul nobil pe care l-au făcut instituţiile respective de a readuce în prezent memoria şi personalitatea marelui tenor Nae Leonard, născut la 13 decembrie 1886 în Bădălanul Galaţiului, cel care prin dăruirea cu care a slujit Teatrul Liric a fost supranumit „prinţul operetei”.

Despre viaţa şi activitatea inegalabilului cântăreţ, înzestrat cu o frumuseţe fizică unică şi cu o voce care a fascinat publicul din timpul său, au mai scris cărţi Theodor Bălan („Leonard, prinţul operetei”, Ed. Muzicală, 1965) şi Stelian Ionescu-Angel >>>>

Cartea “Catacombe “de Mircea Pavel Morariu, apărută la Editura STUDIA, Cluj-Napoca, 2010, narează aventura a unei vieţi umane prinsă în capcanele subconştientului, transcendentului şi reîncărnării..Doctor în ştiinţe medicale, trăitor în Germania şi România, autor a mai multor cărţi, unele publicate  împreună cu soţia, Iudith Ilona Morariu, cartea structurata în două părţi “Vulcanii “ şi “Diafanii “, sub raport metodologic, nu este străină de viziunea asupra vieţii în conexiune cu spiritul, ca esenţă a conştinţei de sine.Cartea se deschide şi se închide ca un cerc.Aventura personajului principal Paul ce a suferit un accident, căzut în stare de comă şi internat într-o secţie de terapie intensivă, păzit de Raza, îngerul său păzitor, îmi aduce aminte de povestirea lui Ulise făcută în insula Feacilor, adică a păcii, la banchetul oferit de Alcinou în cinstea oaspetelui, unde imaginea rătăcirii şi poveşti îi ajunsese pe buzele cântăreţului orb, Demodokus.Şi ceea ce uimeşte este faptul că locurile,”popasurilor “, “etapele “ călătoriei prin marea noapte a “rătăcirii “ sunt douăsprezece. >>>>

În cele ce urmează, încercăm un modest comentariu critic asupra volumului de poezii, intitulat  Moartea tatălui al scriitorului Eugen Dorcescu, apărut la Editura Marineasa – 2005 – Timişoara. Tema, ca şi titlul au generalitatea lor şi, deci, pot irupe de oriunde şi oricând, cu forţe egale. Cu o prefaţă sensibil-analitică, a lui Ion Arieşanu, volumul imprimă şi se imprimă în şapte trepte distincte, de la acel amor-fati (îndeplinit) al tatălui, până la problematicile prime şi secunde ale fiului – treapta a şaptea, inserată angoasei existenţiale continui. Treptele se duc şi revin ciclic, eul complex şi unitar trebuind să intre prin faţă în cerc şi din interior să parcurgă circumferinţa (v. şi afirmaţia filosofului creştin contemporan A. Scrima, privitoare la dinamica spiritului creator). >>>>

Un poet cu un evantai liric şi policrom, având o cromatică fluidă deosebită, este George Roca în volumul “Evadare din spaţiul virtual “( Florilegiu de poezie), apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2009.

Încă din titlu poetul ne face cunoscut că desprinderea de preocuparea sa de  jurnalist şi ctitor de publicaţii pe internet este echivalentul unei evadări în lumea poeziei.

Cunoscând pasiunea sa pentru ziaristică, îmi pun întrebarea retorică, firească, ce a fost întâi poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu răspund, după ce am citit o parte din publicaţiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazând Sfânta Scriptură, CUVÂNTUL cioplit cu “dalta “ sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefaţă semnată de Maria Diana Popescu, intitulată “Un romantic avant la lettre “, este structurat în şapte cicluri a căror tematică se interferează, fiind un seismograf al vibraţiilor eului pus în diferite ipostaze ale trăirilor:”Evadarea din spaţiul virtual “, “Antipozi “, “Cromatică Australiană “,”Amintiri “, “Dedicaţii “, “De iubire “ şi “Fabule şi parodi “. >>>>

Nu poţi să nu fii mişcat şi sensibilizat de oricare dintre scrierile poetului Ionel Marin, supranumit de critica literară drept: „poet al luminii”. Şi pe bună dreptate, întrucât din scrierile sale se desprind, ca dintr-un mănunchi de veritabili aştri – lumina sensibilităţii, căldura sufletului, dăruirea sa către semeni. Orice scriere a poetului Ionel Marin este o litanie de înalte stele vorbitoare – stelele cerului său interior, purificat de suferinţă şi înnobilat de sentimente înălţătoare. Deşi trăitor al unor experienţe tulburătoare, a ştiut de fiecare dată să treacă peste suferinţa sufletului, pentru a o transforma în nestemate – cuvintele poemelor sale. Ionel Marin este un suflet apolinar, care prin scrierile sale se situează undeva dincolo de răutăţile lumii înconjurătoare, ce nu-i pot atinge sensibilitatea şi devotamentul faţă de oameni.  >>>>