Decembrie 2010


La iniţativa scriitoarei Mariana Vicki Vârtosu preşedinta filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, şi sub îngrijirea acesteia, creaţiile unor membrii acestei filiale au fost cuprinse într-o antologie, intitulată “Amprente “,  apărută la Editura Transilvania, Tecuci , 2010.

Cartea se deschide cu un motto conţinând câteva versuri semnate de Lucian Blaga, după care urmează un “Argument “ având semnătura scriitoarei ce a iniţiat acest demers, în care descoperim poezia “Dedicaţie” aparţinând poetei Ştefania Oproescu ca argument al acestui demers:”de ce scrii?(A se vedea aici rânjetul cunoscător/ al celui care întreabă )/Uite, scriu ca să fac şi eu ceva/Pe lumnea asta “.Poezia este , de fapt un manifest pentru  sufletul ce vibrează în ritmul Poeziei. Postfaţa în care a picurat gânduri de bine la început de drum semnată de Gheorghe Andrei Neagu,( Cavaler al Literelor Române), salută “iniţiativa lor şi gestul de a-şi lua de la gură o bucăţică din pâinea şi aşa puţină, de care dispun pentru a alcătui un volum de slovă românească tipărită “. Directorul revistei ”Oglinda Literară “ subliniază în “Postfaţă “ că “Liga Scriitorilor nu şi-a propusderanjeze Uniunea Scriitorilor, ci doar convieţuiască paşnic pe ogorul creaţiei…” >>>>

Anunțuri

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de po-eta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).

Prefaţa  Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică sem-nalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un lu-dism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“. >>>>

În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”,după cum spunea Martin Heidegger în Originea operei literare, citându-l pe Holderlin, poetul său preferat. În chip poetic locuieşte şi Efim Chicu pe acest pământ, odată ce a scris mai bine de trei decenii fară să publice vreun  volum. Are în manuscris cărţi de poezie şi proză ce aşteaptă lumina tiparului. Iată de ce, se destainuie autorul,  inţentiona să-şi facă apariţia editorială cu „Scuzaţi de întărziere”, un titlu ironic, cu intenţii recuperative.  Poate „scuza” avea menirea să-i motiveze „absenţa” îndelungată din circuitul literar. Deşi ar fi trebuit să ne propună producţiile sale ceva mai devreme, Poetul nostru vine acum şi aici, vine încet şi sigur, vine cumpătat şi calm, fiind  înzestrat din plin cu har, cu multă încredere în destinul poeziei, dar şi în ceea ce scrie.

Miza priveşte valorificarea interiorului poetic, cu dragoste şi nostalgie pentru creaţia populară.  S-a ţinut departe de tot ce se numeşte „gaşcă literară”ori „mişcare” generaţionistă, graţie şi faptului că avea deja în codul sau spiritual un fel de oproare pentru disciplina ideologica. Reflexul de autoconservare spre a supravieţui poate vine de la părinţii săi care au suferit mult din cauza regimului comunist, cunoscând deportările şi frigurile Siberiei. Apartenenţa la un anumit curent literar poate l-ar fi promovat şi propulsat ceva mai devreme. Aşa se întâmplă cu toţi cei care îşi duc crucea poeticească pe cont propriu. >>>>

Un român tratat precum România în ansamblul ei*

Observ, cu destul întârziere că, sub semnătura lui Constantin CLISU, a apărut, la Printed by McCallum Printing Group Inc., o carte, nu doar interesantă, cât mai ales aşteptată (cel puţin de noi, românii). Intitulată În calea vânturilor, cartea este inspirată din viaţa extrem de interesantă (şi de tensionată) a generalului american de origine română GEORGE POMUŢ. O personalitate despre care, în ţară (şi nu numai), vorbim destul de puţin sau deloc, deşi ea constituie, înainte de toate, o mărturie incontestabilă că noi, românii, individual sau în grup, am făcut totdeauna dovada unei moralităţi ireproşabile.

Astfel, privind lucrurile, În calea vânturilor are, fără îndoială, un caracter de restituţio, pentru că autorul ni-l restituie, pur şi simplu, pe românul, erou de legendă, George Pomuţ, pe care, în cuprinsul lucrării, ni-l înfăţişează destul abrupt, dar cu o anume precizie; deci fără risipă de cuvinte şi descrieri inutile. Autorul ne vorbeşte direct despre omul care a fost George Pomuţ,  despre împrejurările, faptele şi efectul lor asupra mediului în care a trăit şi a luptat acesta. Este, desigur, o schemă de lucru simplă, însă deloc simplistă. O schemă eficace, care înlătură nevoia de invenţie, de imaginar ori de câte ori cineva îşi propune să reconstituie o personalitate, o viaţă…aşa cum a fost. Pentru că, în fond, >>>>

Autoarea Speranţa Miron se numără printre acei puţini robi, salahori ai Luminii divine pe care o poartă cu sine pretutindeni, precum sacagiii, povara lor lichidă. Lumina  e pentru ea Bucurie şi Suferinţă, e plinătate de har, e Ochiul Treimic. Lumina e o taină, un “foc verde”, e “o lacrimă dalbă”. Rană şi balsam totodată, rug şi speranţă, floare de jar, lacrimă arsă dar şi rouă pe suflet, izvor de har, apă vie. Rana ei mistuie întunericul iar şoaptele pot fi auzite până-n adâncuri.

În deplină maturitate, dar cu un suflet  copil, îşi pleacă genunchii în faţa urcuşului spre Înalt. Ţărâna înnobilată de suflul ceresc tremură şi se prefiră în cele patru vânturi. Ce rămâne? Miezul şi coaja stau sugrumate, înlănţuite, pândindu-se cu ochi de felină. Pe de o parte : râsul, oftatul, “un drum croit aiurea”, lucrurile domestice trăgând barca pe uscat, iţind amintirile care se atârnă scai de suflet, pe de cealaltă, pe dorinţa de salt, setea, arşiţa nepotolită după Înaltul în faţa căruia, omul se pleacă tot mai mult, tot mai aproape de ţărână, dar cu ochii-n sus, se ridică de-o şchioapă, levitând, ca sfinţii-n răpire de Duh, stând de vorbă cu Domnul! >>>>

Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă. >>>>

Volumul de poezii, publicat de Felicia Colda, sub numele simbolic Risipiri (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008), se pliază pe o gamă largă de stări și sentimente, ţintind așteptările unui cititor modern, încă atras de melancolia și ineditul unei metafore. Este tocmai ceea ce frapează în poezia tinerei poete albaiuliene, acel limbaj accentuat metaforic, mizând pe o simbolistică de substrat, atent construită și chiar ușor voalată de atmosfera stranie a unei singurătăţi obsesive. Poezia ce deschide volumul de faţă, purtând titlul Niciodată, aruncă o rază străvezie asupra imaginarului poetic, grefat de stări contradictorii ce oscilează pe o axă a resemnării și a speranţei, a nostalgiei și a bucuriei de a gusta clipa, iubirea, întâlnirea. >>>>

Pagina următoare »