04 Mai 2007 – DUMITRU ŢIMERMAN: „MIRACOLUL REVELAŢIEI POETICE”, editura “Daya”, Satu Mare, 2006 (Aurel Pop)

Fără îndoială Dumitru Ţimerman, e poetul care şi-a descoperit de timpuriu spaţul său liric. Poezia sa a cunoscut de-a lungul vremurilor o ascensiune, materializată prin aprofundarea unui fundal existenţial şi stilistic deschis în volumul de debut: “Poemele satului”, editura “Solstiţiu”, Satu Mare, (2000); girat de criticul Ion Rotaru şi continuată în volumul: “Praful drumului meu”, (2002), la editura “Sostiţiu”; maternitatea unor creatori sătmăreni.

Dumitru Ţimerman, a produs un “miracol” prin apariţia volumului “Miracolul relevaţiei poetice”, editura “Daya”, Satu Mare, 2006, revelaţia maturităţii sale “poetice” puternic marcată de crezul său: “Voi plânge tăcut/ Sub sălcii pustii/ Pe-o bancă de lemn/ Murmurul apei/ Vreau lin/ Să-l ascult” autorul mereu preocupat de evoluţia faptelor din sfera sa lirică: “Te strig…// Paşii mă poartă/ … pe alt drum” (La miezul nopţii)

Cartea supusă unei disecţiei, (poeme, povestiri şi critică literară) expusă la vedere pe coperta – I, mă face să optez pentru “poeme” în care autorul pledează în favoarea unei lirici a realului, care porneste de la experienţele dîn viaţa de zi cu zi a omului obişnuit: “Primul scâncet înlănţuie iubirea mamei/ Prima răzvrătire a plăcerii desprinsă din Rai/ Dăinuie în trupul cuprins de răsfăţare/ Istoria unei zile a creaţiei/ Istoria unui timp fără protocoale pompoase/ Copiii născuţi din miracole/ lipsite de oracole/ Sunt propiile noastre istorii de dragoste” conştient că: “Din istoria lor îşi va hrăni menirea/ O altă istorie care va răsări din nefiinţa/ La limanul fertilităţii umane.” (Pământul realităţii)

Poemele ce cuprind întregul op sunt structurate în patru cicluri: “Miracolul revelaţiei poetice”, “Praful drumului meu”, “Oaza florilor de salcâm” şi “Lumea dragostei” ; marcate de o sinceritate jalonată în unele cazuri (în aparenţă) cu ideea de joc, prima activitate caracteristică umanităţii: “Dansuri rituale/ parfumate de răcoarea ploii de iulie// Sinceritatea de copil râde/ cu ochii luminaţi/ De răsăritul unui preludiu enimgmatic” (Sinceritate de copil)

Poezia lui Dumitru Ţimerman, diversificată ca tematică, tratează: “…sensurile iubirii divine” (Premoniţie), prezentul cu relaţiile înterumane în care se nasc întrebări cu iz nostalgic despre lume şi viaţă: “Mai pâlpâie durerea regretelor tardive/ Năstruşnice imaginaţii se cuibăresc bolnave” în care; “dor”, durere” sunt nişte noţiuni de sentimente umbrite de o frigiditate; dar pentru omul de rând sunt zguduitoare deoarece prin ele simte descătuşarea, pasiunea sau credinţa : “De dor/ de aşteptare/ şi nesfârşite taine/ În palma albă/ Cad lacrimi şi secunde/ Din eternitate/ Un licăr de speranţă” (Tărâmul dorului), przenţa sentimentului erotic: ”Într-o noapte de iarnă blajină/ Când sentimente rebele izvorau/ din timiditatea primului sărut” (Simbolul iubirii) absenţa erosului: “Nici un gând seducător de bărbăţie” (Lumea dragostei)

Versurile prezente în volumul analizat uneori se strîng alteori se dilată, lipsa de punctuaţie, dă posibilitatea înterpretării care poate duce oricând la o creştere sau scăderea intensităţii stării emotive, un ludic bine strunit, evoluţia unor fenomene decupate dintr-un registru obsesiv: “Plouă bstial// Plouă sufocant// Plouă înfiorător cu fulgere// Plouă alene//Plouă cu sărutări fierbinţi” (Plouă, plouă); toate acestea procedee îl plasează pe autor în sfera postmodernismului cu toate că diversitatea tematicii crative a lui Dumitru Ţimerman izvoreşte din: “… casa sufletului dărăpănată” (Praful drumului meu)

Iată, motivele pentru care autorul, ne prezintă frecvent în discursul său liric trecutul, cu o predilecţie specială, pentru lumea satului; purtând drept motto întregii creaţii, versul emblematic al lui Blaga: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat…”

Aşa cum cu îndreptăţire afirma regretatul critic Alexandru Pintescu: “ Dumitru Ţimerman, este un poet autentic,// este un lucru extraordinar ca un ziarist, un tip care apare şi pe postul local de televiziune, dar şi în calitate de corespondent, un om implicat în cotidian, iată că se poate ridica din condei, din această magnă a realităţii imediate, se poate ridica cel puţin ca intemperalitate, deci impotecţia, cum zic anticii, dacă nu inactu, la o altă dimensiune, la o dimensiune spirituală.” Şi totuşi din multitudinea preocupărilor sale, poemele acestui volum confirmă că dintre toate poezia “îl prinde” cel mai bine, fapt apreciat de critica literară dar mai ales de cititorul de rând care ştiu să aprecieze calitatea poeziei cu asemenea orientări tematice.

AUREL POP