06 August 2007 – BAKI YMERI: „LUMINA DARDANIEI“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, postfaţă: Marius Chelaru (Victor Sterom)

„Poate că lirismul lui Baki Ymeri este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că, este un poet al iubirii, care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasi­unea celui care simte sărutul zeilor pe inimă“. (Marius Chelaru) Ştiu că despre poemele poetului şi traducă­torului Baki Ymeri au mai scris Marin Sorescu, Alex Ştefănescu, Florentin Popescu, Marin Codreanu şi alţii care au văzut că prin versuri, Ymeri a aprins un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică şi Marea Neagră. Lecturând acest volum primit recent cu autograf: „Poetului şi criticului Victor Sterom cu mult respect mulţumindu-i pentru colaborare între Ploieşti-Bucureşti şi Albania“, am descifrat un principiu „muzica“ în ritmul înălţimilor şi o poezie a geometriei în ansamblu scri­itorii cu mâna sigură şi duh iscoditor. Sunt destule poeme aici, în care autorul nu se contractă retrăgându-se în sine ca într-un ecou al inimii, ci sur­prinde viaţa într-un flux al materiei vii proliferând. „Vrăjit pare totul/în turnul acesta:/ Odăi fermecate,/ Cuvinte fer­mecate,/ Fermecătoare fetei Pe care încă nul Le cunosc./ Cred că ele sunt/ Ca şi florile vrăjite,/ Muşcate de iubire/ Şi gustul nerăbdării/ De care se alinta./ Totul pare vrăjit/ în turnul acesta:/ Până şi havuzul din curte/ Şuşoteşte/ în versuri de dragoste./ Vrăjit pare totul/ în turnul acesta:/ Până şi eu care/ Nu ştiam prea bine/ De unde/ Poate să-nceapă dezas­trul,/ Mă lăcomesc să rămân“, (pag. 29-30) Conştient de forţa de expresie a cuvântului (cuvântul e maşină infer­nală) spunea Ion Caraion, Baki Ymeri înţelege să-şi „pună“ poezia în slujba antiinerţiei, încredinţat că propriile-i nelinişti – uşor relatate redundant – sunt de preferat ca rodnică stare de spirit, faţă de o existenţă vegetativă, superfluă.

Cartea – Lumina Dardaniei – are cinci mari capitole: „Zborul cuvin­telor“, „Busola sufletului“, „Fragilitate“, „Dicţionar comun“ şi „Gloria Tibi, Dominel“ cuprinzând poeme scrise în vers alb la nivel european, meditative, interogative într-un – extaz – liric excepţional, într-o caligrafie poetică de mare şi persuasivă intensitate.

„Cine oare a zis/ Că rugăciunea nu-i/ Sfântă cântare a Logosului./ Linişte a amurgului/ Şi a clarităţii men­tale?/ Cine oare a zis/ Că trecutul esre un cadavru,/ Prezentul o mare mirdună/ Iar viitorul o-nchipuire?/ Cine oare a zis/ Că timpul nu există/ Şi că el totuşi/ Ne va înghiţi?/ Cine oare a zis/ Că forma e goală/ Şi goius e forma/ Iar cel mai bun viitor/ E prezentul?/Alături de Floare însângerată. Ej cresc arzând.“ (Meditaţie)

VICTOR STEROM