08 Martie 2007 – Pavel Gataiantu: „Vantul Toamnei”, Ed. „Macarie”, Târgovişte, 2006,Prefaţa de Cezar Ivănescu(Victor Sterom)

„Format ca poet în acest formidabil creuzet cultural multinaţional care a fost Iugoslavia, Pavel Gătăianţu, ca şi loan Flora, scrie în fapt ca un poet european”. (Cezar Ivănescu). Iar în nota editorului Mihail I. Vlad alături de Cristina Noveanu care s-au ocupat să adune din zece volume plus ineditele antologia de versuri – Vântul toamnei –notează: „Inaugurăm colecţia «Europoesis» cu mare bucurie. Bucuria va fi şi a poetului Pavel Gătăianţu, prietenul nostru şi a prietenilor lui din Serbia şi Munte I Negru, România şi din întreaga lume”. Pavel Gătăianţu (născut la 15 decembrie 1957) nu propune, nu inventează, nu descoperă o mitologie inedită, ci, procedează la o reformare a celei existente, un fel de a spune în poemul – uşor – epic – manieră folosită de Marin Sorescu ori Petre Stoica –, că propunerea din metafizică absentează în favoarea exerciţiului analitic, meditativ-constatativ şi interpretativ, semn de inteligenţa şi luciditate. Aşadar, constatăm permanenţa unui principiu coagulant şi definitoriu, manifestat în forme laxe, variate dar aceleaşi în esenţă şi în conjunctură.„Astăzi este sâmbătă/ douăzeci si doi/ octombrie o mie nouă sute nouăzeci/ şi patru./ Vântul suflă din direcţia sud-vest./ Am cumpărat două pâini să pot supravieţui până luni/ iar la începutul săptămânii/ trebuie să lupt ca să rămân în viaţă/ până sâmbătă./ Într-un colţ al camerei stau de vorbă/ cu mine eu, Pavel Gătăianţu,/ fiu de ţăran în secolul douăzeci,/ undeva în Europa de Est/ ne punem întrebări./ Care-i misiunea mea pământească/ şi de ce am ajuns tocmai în acest Iod”, (pag. 34). Acest fel de poezie conţine – de fapt – o retrospectivă nostalgică şi un program-atitudinal. Voinţa de identificare a poetului priveşte acum o realitate interioară urmărită de aviditatea halucinantă a celor care au înţeles că nu pot defini înainte de a se defini. Reducţia confortabilă a realităţii la o – anume – simbolistică familiară este înlocuită cu descoperirea unei realităţi necunoscute şi neliniştitoare a cărei mitologii trebuie inventată în spaţiul acestui nou univers devine – chiar – „spaţiul” existenţei proprii, asupra căruia ochiul poetului se fixează verosimil. In fine, poezia lui Pavel Gătăianţu poate fi considerată – în mare parte – o confesiune dramatică unde realul se contopeşte cu imaginarul. ” Sunt omul de ieri/ cu paşii noroiţi/ ochii-mi sunt două pietre/ melancolice obrajii scobiţi,/ gura-mi este închisă/ în linie dreaptă şi pare/ că buzele au dispărui./ Ascult muzică clasică/ la masa roşie/ cu flori purpurii,/ în spate, cărţile galbene,/ trunchi oblic lângă/ un sfert de kilogram/ de jumări citesc în tabloul lui Van Goghl fărâmiţând pâinea uscată/ pe podea/ cu expresia îndurerată/ a vremurilor prin care plutesc”. (Pierdut în univers).

VICTOR STEROM