Autor al multor altor cărţi („probabil că vreo cîteva zeci“, cum notează el însuşi), şi aproape 200 studii de istorie literară şi istoria civilizaţiilor, peste 2500 titluri, – ilustrul scriitor, istoric al culturii şi dascăl de prestigiu internaţional, dr. Artur Silvestri, ne oferă în ” Apocalypsis cum figuris”, cum zice d-sa, – „o carte stranie, din viaţa anterioară“.

Nu mai puţin de „şapte nuvele fantastice şi un epilog“ pe nu mai mult de 32 pagini, compun această carte, scrisă cu peste două decenii în urmă, – cert una din cele mai surprinzătoare apariţii din ultimii ani, la noi. Deşi, după autor, cele şapte proze nu sunt „proze“ ori „nuvele“, ci „un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza“, – în realitate volumul surprinde în vibraţia ei, în strînsa împletire de naraţiuni şi descrieri, o mişcare continuă şi largă a elementelor sau fenomenelor naturii, în primul rînd.

Ploi mişcînd peste cîmpii, ape tresărind, soarele întinzînd peste lac pînze lungi, argintii, păduri fremătînd, fagi, sălcii plîngînd, raţe sălbatice forfotind, ţipînd adunîndu-se ca să plece… În pagini relevante, ploaia venea cu răcoarea distilată şi cu ceţurile ei ca de potop. Apele sure, grele, răscolind vegetaţia, vînturile misterioase, aducătoare de ploi, păreau că se eliberează din vrăji arhaice. Pe canale, se desfăşurau, cu lungi şi ovale atingerii, luminile amurgului… În Veneţia, fără Isadora, creşteau ierburile înverzite, ieşeau „ca dintr-o magie a lumii desfrunzite, florile“. Anotimpurile se succed omeneşte (iernile grele, cu copacii goi şi troieniţi de zăpezi; primăverile dureroase, verile somnolente şi toamnele adînci, singuratice şi mortale) în chipuri caracteristice definitorii, dublînd aspectele lor exterioare cu valenţe psihice sau morale. O atestă epitetul fizic şi epitetul moral (copac solitar, cer profund şi singuratic, pe aceeaşi pagină: ceruri solitare şi reci), epitetul moral pe lîngă epitetul fizic: epitetul binar, uneori ternar (toamnele adînci, singuratice şi mortale) rareori un singur epitet (vara nebună, ferigi mortale sau valuri amorfe) atesta o profundă umanizare a naturii, deci capacitatea autorului de a desluşi un mister natural, de a-l „organiza“. O redutabilă intuiţie a naturii analizate se extinde şi asupra interioarelor. În Veneţia, fără Isadora, de exemplu, „în camerele adînci, pe unde luminile ieşeau dintre îndepărtatele vitralii, pe lîngă mobila grea, încrustată, se simte, opacă, pielea de Cordoba şi argintul moale al tăvilor. Isadora trece prin odăile stranii pe unde învăţase să descifreze misterele semnelor cabalistice, trece prin uşile înalte, pe sub lampadare de cristal. Candelabrele baroce, vitrinele oarbe cu porţelanuri, lăzile închise cu lacăte, canapeaua de pluş roşu, ca de sînge închegat, odăile cu pluşuri roşii, vechi, uşile stranii…“ toate poartă amprenta prezenţei umane, a unui contact cu omul care-şi află el însuşi cu precădere locul său predilect. În ideea că „farmecul unei tinere care vrea să placă, este ceva inefabil care provine din întreaga persoană în mişcare“ – în Geneza după Balzac – accentul cade pe mişcare. Apar personaje bine conturate. Maria din prima schiţă, de obicei două personaje – ea şi el sau bărbatul şi femeia, – Constanţa şi Peter (în Peter în aprilie), Pamfil (Mileniu în păduri), Lena şi Radu (în Ordinul vrăjitoarelor), Isadora (în Veneţia, fără Isadora) îşi justifică locul, în portrete sumare, succinte, vădind, în esenţă, un fapt incontestabil: au ceva de spus…

Un stil dens, concentrat, aproape nervos, un lexic de o frapantă opulenţă, sintaxa de un volubil schematism în febră: cartea unui scriitor de certă vocaţie. Totul strîns în corset: nu rareori un ritm impecabil, profund personal. Încântă un scris alert şi degajat. Nimic descurajant sau demoralizant în această carte în care arta scrisului atinge în pagini antologice o rară performanţă – mai presus de orice decenţă şi eleganţă.

În pofida dimensiunilor reduse, a unui restrâns număr de pagini, ceea ce impresionează îndeosebi e aici prezenţa unor proporţii cosmice, depărtări de neatins, sunete prelungi, răsfrânte în ecouri ce parcă nu se mai sfârşesc. În Peter în aprilie, Constanţa are convingerea că lumea este în realitate infinită. În podul casei din Bucureşti miră „plânsoarea greierilor“ ca din afară de istorie ori dintr-o Lume îndepărtată. Şi în altă parte – „imensitatea cerurilor solitare şi reci“. Pe o lăţime imensă, pe aproape întreg orizontul, clipeau luminile Bucureştilor. În Mileniu în păduri – „De sus până jos lumea se vedea străvezie, cerul pur părea ireal şi fără sfârşit“. În Ordinul vrăjitoarelor barca lungă, aproape astrală, se înfigea în orizonturi lăsând în urmă triunghiuri din ce în ce mai largi...“. Tot aici „geometria solitudinii marilor navigatori făcea lumea să fie atunci mai puternică decât însăşi ideea de veşnicie“. Înainte de lumea pe care ea o cunoştea (în Veneţia, fără Isadora) „apele se revărsaseră peste maluri şi ierburile crescuseră nebune, frunzele … foşniseră de milioane de ani fără să fie auzite de om“…

Existând astfel o perspectivă cosmică mai presus de spaţiu şi timp deopotrivă – şi poate aici e forţa, în fond mesajul cărţii – ea implică „o dimensiune liturgică, pe această cale captând un mister ce ordonează, de fapt, lucrurile în planuri ce aparţin aevea – cum sugerează autorul“ – unui scenariu mitic ce depăşeşte contingentul“.

ALEXANDRU HUSAR

Anunțuri