26 Iunie 2007 – IOAN GAVRILAŞ: „POEZII DIN DRAGOSTE“, Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2005 (Aurel Pop)

Tema acestui volum este una de care majoritatea creatorilor fug, (mai ales cei tineri) considerând-o prea banală. (deşi altădată reprezenta principala stare a poeziei) În aceste condiţii Ioan Gavrilaş se-ncumetă să apară în faţa cititorilor cu un volum cu o asemenea tematică, într-un moment de criză, în care se scrie mai mult decât se citeşte; cartea: „Poezii din dragoste”apărută la editura „Solstiţiu” din Satu Mare, 2005. este însoţită de o prefaţă scrisă cu un înalt grad de profesionalism de poetul şi omul de aleasă cultură George Vulturescu, şi încheiată de un confrate de breaslă; Andrei Mihalache, într-un mod demn de invidiat de mulţi critici.

Nu mi-am propus să trec prin furcile caudine Omul; Ioan Gavrilaş, „atât de popular în Sătmar” (Cuvânt inainte), ( G. Vulturescu), ci opera pe care ne-o prezintă cam târziu ( dar mai bine, decât niciodată); „un bărbat etern tânăr, care dă în copt// … care merge veşnic la apă proaspătă” (Cuvânt inapoi), ( A. Mihalache),cu o dorinţă afirmată deschis: „Simt nevoia să scriu” (Scrisoare)

Conştient de tema abordată: „Fiincă buni sau răi,/ Toţi se pricep în dragoste/ Şi la versuri” (Vers), autorul îşi asumă toată responsabilitatea actului creator, cu o modestie ieşită din comun, semnându-şi, (pe coperta a IV-a) fără prejudecătă, toate faptele, făcându-şi sumar un adevărat bilanţ: „am căscat ochi în lume// eram plin de imaginaţie//; am fost un vagabond pe meleagurile presupunerilor// am iubit vagoane întregi (de clasa întâi şi de facultate)/.Iubirile mele…” („Viaţa-trasă într-un singur exemplar), pe care le pune în balanţă în raport cu cele comise; întrebându-se: „Cât va dura judecata de apoi:/ Doar zece secunde” după care puternic marcat de „verdictul” dat: „în rai” sau „în iad” căută într-un fel clemenţă, „Fiincă şi le-a păstrat în dreptul inimii…” negăsând-o, se consolează după care se-ntrebă cu o orecare ironie:„la judecata de apoi/ noi ce vom avea de spus?” (Sfârşitul lumii) împăcat cu soarta, recunoaşte totul: „Ştiu, sunt plin de defecte!”motivând: M-am născut într-un iulie, într-o zi cu nor,” autorul nu uită ritualurile transmise din generaţie în generaţie ce au loc la naştere: „Tata s-a îmbătat în buricul cârciumii…” găsând în final soluţia salvatoare un adevărat crez: „Cred cu adevărat în cuvintele ce ţi le-am spus” (Mai cred).

Ioan Gavrilaş scoate de la naftalină întreaga stare sufletească cu o sinceritate şi căldură, punându-şi pe tava cititorului nostalgic, sentimentele, mânat de respectul faţă de divinitate: „Dacă ar fi să mă eliberez de tine,/ M-aş uita numai la cer, Aş aştepta să se nască stelele” ca într-un final poetul devine tranşant: „te urmăresc căderi de amintiri” deschis la orice problemă. „De aceea, n-are rost să plecăm în ascunzişuri…” (Acasă)

Primele poeme ale cărţi se încheie sub semnul întrebărilor dospite sub carapacea singurătăţii sale într-o perioadă: „E o decadenţă a iubirii/ Sau o mică alunecare în timp ?” (Cădere de aur), a căutărilor pure; „În căutarea unui sărut ?” (Ninsoare), într-o neşteptată lărgire a ariei sale erotice acoperită de stări sufleteşti: „Şi-atunci, de ce nu cunoşti dimineaţa?/ De ce nu suferi de dragoste ?” (De dragoste); dublate de un limbaj poetic curat redat sugestiv, fără aluzii la obscenităţi, trivialităţi şi teribilisme: „Ţi s-a spus că poeţii sunt nişte beţivani…/ Nu-i adevărat. Ei beau versurile din rouă,/ Din fântâni nedescoperite./ Porţia de dreptate ce li se cuvine”, motivând într-un mod rafinat justiţiar:„Ei retează obrăznicia minciunii”, nobila cauză a creatorului: ” Pentru un verset frumos ca o eternitate.” manifestat prin dragostea faţă de actul creator ridicat la rang de taină; capătă originalitate în apărarea confraţilor: „Draga mea, poeţii nu sunt beţivani!/ Ei sunt invitaţi, uneori, la o cină de taină/ Când îşi pun aripi de ceară/ Ca să zboare până pe o viitoare fiă de carte” (Bârfe).

Construcţia poemelor; „din dragoste”, ale cărui versuri sunt lipsite de ritm şi rimă, fac dovada că Ioan Gavrilaş, stăpâneşte tehnica scriiturii puternic ancorată în postmodernism, prezintă cu ajutorul mijloacelor stilistice, întreagă scenă a preocupărilor sale zilnice decupând uneori secvenţe izvorâte din plan biografic, mânat parcă de viziuni în sfera eroticului: „Semn că dragostea ar putea fi nemuritoare…” (În faţa ecranului), sau „Fiecare bărbat ar trebui să fugă/ După o prinţesă…” (Cinema) fapt confirmat de autor prin autograful dat în pagina de gardă a cărţii: „Aurele, cred eu, dragostea nu are vârstă”.

Ioan Gavrilaş trecut prin „viaţă”, mărturie, discursul său liric, acompaniat de un comportament actoricesc; (ştie să fie mereu atent prin fapte şi gesturi faţă de partenerul de discuţie, manifestă oarecare sfială, un fel de supunere în faţa femeii) rezultat din puritatea specifică vârstei îmbinată cu o ironie aparte: „La anul fac şasezeci de ani/ Dacă mă mai rabdă Dumnezeu pe pământ” (60) îşi joacă cu pasiune rolul în fiecare poem al cărţii: „actorul mă înterpreta pe mine”,care alături de ilustraţiile grafice excelent realizate de Alexandru Radu, se complectează perfect cu sensul figurativ al poemelor aducând un plus de valoare întregii cărţii.

AUREL POP