O CARTE PE ZI

Între poeme («Peisaj lăuntric», «Dincolo de jertfă şi iubire» etc.), schiţe / povestiri («Iisus din podul bisericii»), ori literatură pentru copii («Vine Moş Crăciun», «Căsuţa cu poveşti» etc.), trebuie subliniat de la început că „balanţa Minervei literare”, atunci când această zeitate nu se numeşte Alex. Ştefănescu (ce se vede drept un Maiorescu de Mic Paris, strigând de pe soclu –însă cu „favuridele” căzute-n gazon – tuturor celor ce se bucură de „beţia de cuvinte” a junglei democratice: „În lături !” –  cf. Ziarul de duminică / 22 IX 2006), înclină „întregul” creatorului Melania Cuc în ipostaza de „artist al cuvântului” (căci dânsa-i şi un vertabil „artist al şevaletului”), fireşte, spre talerul cu „pentaedrul” unor admirabile romane: «Femeie în faţa lui Dumnezeu», «Graal», «Impozit pe dragoste», «Cinând cu Dracula», «Fructul oprit» etc.

Recentul roman al Melaniei Cuc, «Femeie în faţa lui Dumnezeu» (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007), impune o ecritură modernă, cu un relief sufletesc în „elansări” şi în „receptări” preponderent adolescentine, relief deopotrivă expresionist şi paradoxist, bine-temperat, a cărui vegetaţie epică arborescentă este nutrită de gâlgâitoare pânze liric-freatice, parcă în ciuda „deschiderii” cu „spirit realist”, din vecinătatea rebreniană a unei „dinamici a vagonului de tren” (cu „un Rogojinaru”, de data asta, feminin, poate chiar din Târlişua, ori, mai degrabă, din Archiudul autoarei: «În vagonul corodat de lumina ca staniolul uzat, de pe bancheta de lemn slinos, faţă în faţă cu femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă pentru a-şi aduna lacrimile în batistă, /era/ proprietara coşului acoperit numai în parte de o basma mare, înflorată, /ce/ vorbea întruna, cotcodăcea ca găina stăpână pe toată ograda», «se ridica, se aşeza, iar se ridica…, trosnindu-şi încheieturile degetelor boante, dar încărcate de inele multe şi grele…» – p. 5), şi până la o curajoasă „închidere” a ucroniei / utopiei naratologice, cu o „misterioasă” Dacie Diugan şi cu un inorog gata de „startul secund” («Dacia ţipă şi repetă pe silabe cuvintele, aşa, speriată de moarte şi aproape convinsă că dezastrul se săvârşise; inorogul alb făcea pe mai departe rondul arenei cu becuri electrice viu colorate şi de putere maximă.» – p. 234). >>>>

Un „Creangă al Ţării Secaşelor” este scriitorul Ioan Popa. Din pana lui magistral arcuită, nasc şi (re)nasc ziceri tipice, proverbe, vorbe de duh sau de înţelepciune populară specifice Ţării Secaşelor. Ca şi în alte volume anterioare (Cerul şi pământul de acasă, Odinioară la Purpura, Patimi şi iubiri la Purpura, cărţi apărute la Editura ASTRA Blaj), scriitorul Ioan Popa culege, şi de această dată, „De sub vălul negurii cărunte”, întâmplări, oameni, fapte, toate filtrate prin geniul artistic de povestitor dar toate petrecute, ca întotdeauna, la …Purpura. Acest loc mirific, cu tainele şi frumuseţile lui, devine un topos etern al scriiturii, un Axis mundi ce înveşniceşte, fără îndoială, o lume a satului situat între două cetăţi de cultură, Blaj şi Sibiu.

În această lume de la Purpura, scriitorul narează lent, uneori protocolar, ceremonios, alese …”iubiri pierdute, iubiri irosite, iubiri pe nedrept stinse”. Inspirate din realitate, poveştire devin vii prin trăirile intens erotice ale unor personaje, de pomină fiind Ana Sânmiclăuşeanca, Chiva Nanii, Fercheneaţa, Niţa Popii sau Căpitanul Hugo.

Din universul trăirilor eroilor se desprind însă şi câteva chipuri luminoase. Este mai întâi, chipul de lumină al naratorului care relatează poveştile de dragoste văzute sau auzite de la alţii, dintr-o perspectivă subiectivă dar şi detaşată, cu implicaţii afective, ca şi la Creangă. Nu de puţine ori, firul narativ este întrerupt de sintagma „mi-aduc aminte” prin care naratorul scoate la lumină „de sun negura căruntă” amintiri vii, evenimente oameni, legende… Naratorul ştie să creeze atmosferă, să umple spaţiul dintre cuvinte cu dislocări sintactice şi digresiuni, cu vorbe de-alean, manifestându-şi, voit, stările de spirit, de cele mai multe ori pline de milă şi compasiune faţă de anumite tipuri de comportament inacceptabile şi condamnabile în lumea satului tradiţional. >>>>

Biografia abundentă şi tensionată a lui Dumitru Nicodim (omul s-a născut în Jurilovca pe Dunăre din colonişti, însă, transilvăneni, părintele său a îndurat temniţele comuniste şi spitalele penitenciare, apoi asasinatul martiric, copilul petrecându-şi anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în casele de asistaţi, un doctorat antedecembrist, şcolirea în jurnalism după 1989 şi un stagiu la cotidianul „Dreptatea” şi, tot acum, profesoratul academic la UP Bucureşti întregindu-i periplul existenţial) corespunde, din cât îmi dau seama, lucrării sale spirituale: e bioterapeut radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând, cum aflu, „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobogean, cercetări menţionate de arh. Silvia Păun în vol. Absida altarului, Ed. Per Omnes Artes, 2000”. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă (Lebede albe – calea iubirii, Editura Vox, Bucureşti, 2008), şapte volume: Poezii amare, Editura Tornada, 1992, Casa lui David (roman), Editura Humanitas, 1996, Lacrimă cu zăvor (versuri), Editura Mustang, 1997, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (proză), Editura Fiat Lux,1999, Poarta Albă (roman), Editura Humanitas, 2003, Cusături eterne (versuri), Editura Artemis, 2007, Atân Tepe (versuri), în vol. „Harmony”, The 3-rd World Congress of Poets, Iaşi, 2001.

Dacă în Cusături eterne, asupra căreia m-am aplecat cu altă ocazie, constatam, într-o latură a cărţii, tentaţia autorului de a-şi scruta originile metafizice şi de a-şi apropria duhurile întemeierii, o ispitire ce se întindea deopotrivă spre aspectul ezoteric al ritualului, spre simbolurile enigmatice, cu scopul – mărturisit însă numai liric – de a pătrunde, pe calea iubirii, nedezlegarea tainelor, în Lebede albe (subintitulată, premeditat, calea iubirii), menirea destăinuirii primordiilor va reveni exclusiv dragostei. Dealtminteri, aşa cum apreciază şi prefaţatorul volumului, scriitorul Doru Munteanu, cartea, alcătuită parcă din pericope (mai lungi ori mai scurte, numerotate, optzecişiuna la număr), poate fi percepută ca un singur poem de largă respiraţie – o înşiruire grav psalmodică, vrednică a fi asociată, ca variantă modernă, Cântării Cântărilor. „Demersul liric nu e cel clasic al poeziei de dragoste închinate fiinţei iubite – scrie Doru Munteanu –, ci iubirii ca şi concept pământesc şi biblic. >>>>

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei.  Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene.  Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul,  naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică. >>>>

Arta mimată. Aşa cum ne-a obişnuit, Petre Bucinschi ne oferă încă un spaţiu al închiderilor succesive de urme ale unei existenţe, riguros ordonate pe paginile impare ale unui volum de versuri: Trompeta fără muştiuc, Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008. O carte ce, odată deschisă, asigură realizarea fluxului material-imaterial al traseului dinspre urmele existenţei poetului înspre imaterialul mental al lectorului. Practic, prin intermediul acestui transfer material-imaterial a jonglat în ultimele lucrări Petre Bucinschi pentru a scoate în evidenţă un univers al textualităţii acaparând auctorialul. O ecuaţie poet-text poetic în care erau introduşi, pe rând, coeficienţi diferiţi, materia textuală modificându-şi existenţa în funcţie de aceştia. O ecuaţie care suportă o modificare în Trompeta fără muştiuc, unde se mai introduce, de această dată, o necunoscută: femeia. Femeia bântuie atât imaterialul mental, cât şi materialitatea textului închis între coperte. Avem, altfel spus, poeme erotice în proză, de fapt intruziuni într-o relaţie deja stabilizată între autor şi textul său. Căci femeia este cea care modifică structura relaţiei; ea nu dă tenta erotică a textului, ci îl organizează în jurul său, organizând deopotrivă, în actul scrierii, intenţia auctorială. >>>>

Trăitor în municipiul Tecuci, unde îşi desfăşoară activitatea ca profesor de Educaţie plastică la patru şcoli din oraş (este născut la 9 aprilie 1951 la Nicoreşti şi a absolvit în 1974 Institutul de Arte Plastice din Iaşi, unde a studiat cu profesorii Dan Hatmanu, Francisc Bartok, Vladimir Florea şi Corneliu Ionescu), pictorul Ştefan Buţurcă, membru al U.A.P., Asociaţia Bucureşti, a depăşit de mult graniţele unei valori locale. Cele 29 de expoziţii personale de pictură şi grafică deschise în perioada 1972-2007 la Tecuci, Bucureşti, Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ şi Chişinău, participarea la numeroase manifestări de grup şi colective, la Saloane naţionale au făcut ca numele său să fie reţinut de critica de specialitate, de iubitorii de artă, impunându-se în contextul picturii româneşti contemporane. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România (Bucureşti, Iaşi, Suceava, Galaţi, Tecuci, Constanţa, Lenauheim, Bistriţa-Năsăud, Sf. Gheorghe, Bârlad, Focşani, Piatra Neamţ), ca şi din Canada, China, Franţa, Israel, Republica Moldova, S.U.A. Despre creaţia lui au scris cele mai autorizate peniţe ale criticii de artă din ţara noastră: Radu Negru, Marin Mihalache, Cristina Angelescu, Dan Grigorescu, Valentin Ciucă, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Vasile Florea, Maria Magdalena Crişan, Cornel Radu Constantinescu, Veronioca Marinescu etc. Reputatul critic şi istoric de artă ieşean Valentin Ciucă, autorul monumentalelor albume „Un secol de arte frumoase la Iaşi”, „Un secol de arte frumoase în Bucovina” şi al atâtor alte volume, i-a consacrat albumul monografic „Ştefan Buţurcă, viaţa ca un portret”, apărut la Editura Art XXI. >>>>