Aşa cum anunţa directorul Editurii Obiectiv, Eugen Delcea, în Cuvântul editorului la volumul „Marile civilizaţii ale traco-geţilor” (Ed, Obiectiv, Craiova, 2006), că va fi şi un volum II, iată că, în mai 2007, a apărut sub denumirea: „Europa, ţara tracilor”.

Editorul a pornit de la lucrarea originală, care a apărut în anul 1932, la Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, semnată de General N. Portocală, şi purta titlul „Din PRE ISTORIA DACIEI şi a vechilor civilizaţiuni”.

Generalul N. Portocală a fost ministru adjunct la Interne în perioada interbelică. Pasionat de istorie, în lucrarea amintită mai sus (alcătuită din două părţi distincte), el aborda toate marile civilizaţii vechi (Egipt, Sumer, Akkad, Assyria, Babilon, Grecia şi Roma – mai puţin India ariană, care era prea puţin cunoscută la acea vreme) şi Dacia.

Eugen Delcea a intervenit foarte puţin asupra textului original în sensul că a schimbat unele cuvinte ieşite din uz sau le-a adaptat timpurilor noastre. Meritul lui este acela de a fi structurat cartea pe capitole şi subcapitole şi de a bolda unele propoziţii pentru a scoate în relief rolul tracilor în popularea Europei şi importanţa Daciei ca „primă metropolă geografică”.

În „Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu scria: „Dacia, această ţară miraculoasă dotată de la natură cu toate bunătăţile climei şi ale solului, a format, pe drumul cel mare, dintre Asia şi Europa, primul pământ binecuvântat pentru descălecare şi dezvoltarea vieţii morale şi industriale, a naţiunilor migratoare.

Dacia, acestor timpuri întunecate, apare ca prima metropolă geografică ce a fost destinată, prin poziţia sa particulară, prin abundenţa populaţiei şi prin diversitatea avuţiilor sale, a-şi extinde în epoca preistorică influenţa sa etnică şi culturală, de o parte spre sud, în Peninsula Balcanică şi până dincolo de Marea Egee; de altă parte spre apus, pe calea cea mare şi lungă de comunicaţie pe Dunăre”.

Acesta este adevărul, văzut de Nicolae Densuşianu prin prisma intuiţiei sale, confirmat astăzi de oamenii de ştiinţă din Occident.

În primul capitol intitulat „Dacia – Ţara zeilor şi a uriaşilor”, autorul afirmă, bazându-se pe documente istorice („Dacia preistorică” – N. Densuşianu, „Getica” – V. Pârvan, „Carmina” – Homer, „Argonautica” – Flavius Flaccus, „Istorii” – Herodot etc.), că Europa Centrală, care se întindea, la nord, până la Oder şi gura Vistulei, iar la sud până dincolo de Hemus, era locuită de „întinsa naţiune a thracilor”. Aceasta a fost „o populaţie foarte deasă în această regiune” şi „s-a răspândit apoi în toate direcţiile”.

Trecutul poporului român nu începe de la Traian, cum am învăţat la şcoală, ci este cu mult mai vechi şi mai glorios, obârşia lui pierzându-se în adâncimea veacurilor, iar folclorul românesc este unul din cele mai bogate. A ignora acest folclor este o mare greşeală din partea oamenilor de ştiinţă de azi, care „lasă în părăsire această bogăţie românească a unui trecut legendar, ce este menit să dispară odată cu pătrunderea civilizaţiei actuale”.

Dintr-o notă de editor aflăm că „Atlantida era totuna cu Ţara Românească de mai târziu, cu capitala în Insula Şerpilor (Poseidon/Enki/E.A. – la sumerieni) şi vicecapitala în Bănie, Craiova de azi”.

Capitolul II, „Europa – ţara tracilor”, ce dă titlul volumului, tratează teme ca „Europa Centrală – vatra tracică a civilizaţiei europene”, „Dacia – mama aramei, bronzului şi fierului”, „Dacia – prima metropolă geografică”, „Dacizarea Romei”, „Trecutul Neamului nu este monopolul nimănui” etc. Autorul aduce dovezi clare în susţinerea celor de mai sus: fibula îşi are originea în părţile noastre („fibulele erau la geţii din Carpaţi, prin preajma anului 1000 î.Chr., una din cele mai caracteristice podoabe); patria spiralei este Dacia (placa de teracotă de la Sighişoara); steagul dacic; tezaure sau inventare complet tracice (în Galiţia, în Slavonia, în Bulgaria etc.).

În capitolul III, intitulat „Dacii – divinii antichităţii”, autorul ne spune că zeul Hermes „avea ca patrie nordul Traciei”, lângă Oceanos Potamos, unde se născuseră toţi zeii, după cum afirmă Homer; Marte a fost considerat ca un „vechi rege naţional al geţilor şi dacilor”; Alexandru Macedon a fost trac.

Mai departe, în capitolele următoare, aflăm că primii oameni de pe pământ au fost geţii din Phrygia (stat în Asia Mică – Turcia europeană), „rămaşi celebri prin bonetele frigiene care erau, de fapt, căciulile dacice”; geţii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci; Legile Belagines (Legile frumoase – după unii autori) erau proprii geţilor; fericirea geţilor era moartea în război; geţii aveau un „caracter de popor aşezat şi orânduit” (se manifesta în organizarea claselor sociale şi în instituţiile lor militare) şi erau o naţiune cu totul superioară, cu înaltă morală, ceea ce demonstrează că erau un popor dotat cu calităţi excepţionale.

Capitolul IX, cu care se încheie cartea, pune în lumină câteva adevăruri: Troia era cetate tracică („Regiunea Troiei a fost impopulată de thraci din timpuri foarte îndepărtate”); în vestul Bulgariei există o serie de „numiri de locuri, care prezintă caracter cu totul daco-român”; civilizaţia egipteană era creată de geţi; limba română este singura limbă din Europa fără dialecte („unitatea limbii române, identică pe întreg teritoriul, nu are nici-un dialect particular”).

Secătuiţi de invazia romană şi rămaşi fără conducătorii lor, care au fost luaţi captivi de împăratul Traian, dacii şi-au păstrat totuşi naţionalitatea, limba şi tradiţiile.

Deci, oprimat sub romani, prădat de invaziile barbare, redus la şerbie sub unii domni pământeni, exploatat şi umilit sub fanarioţi, zbuciumat în războaie, „totuşi poporul român se menţine neprihănit, cu toată vitregia timpurilor în decurs de mai bine de 1800 de ani, cu vigoarea, calităţile sale şi limba sa”.

DOINA DRĂGUŢ

Anunțuri